Drumuri lungi, pârjolite de secetă, valuri mângâind ţărmul peninsulei menită a fi Grădina Maicii Domnului. Athos. Douăzeci de mănăstiri, mai multe schituri şi sihăstrii. Doar două schituri românesti. De ce? Istoria însăşi n-are cuvinte să explice.
Ici-colo, călugări români învăţând limba greacă, rugându-se, în sine, pe româneşte, până la capăt. Până la capătul vieţii de pe pământ, asa cum au jurat, întru credinţă veşnică, la primirea în cinul monahal. Fără patrie, fără părinţi, fără prieteni. Doar cu Dumnezeu-Atotţiitorul.
Între Karies, capitala singurei republici monahale din lume, şi Prodromul, cel mai răsărit lăcaş de obşte al românilor de pe Muntele Athos, sunt nenumărate sihăstrii. La una dintre ele, cu hramul Sfinţilor Mihail şi Gavril, trăieşte părintele Porfirie. L-am întâlnit într-o amiază de septembrie, când abia venise de la Mănăstirea Iviron, cu sacul de cartofi pe spinare, gata să... supravieţuiască. Şi chiar apa pot intitula povestea vorbelor sale: Exerciţiu de supravieţuire.
„Eu n-am ce să vă spun decât istoria mea. Istoria mea a fost munca sub comunism, pe vremea când la mănăstiri nu erau călugări de-ajuns; am muncit ca un sclav: din mine s-au făcut trei oameni. Mi-au dat ascultare de noapte şi paza, şi porcii, şi la ciment şi tot-tot-tot ce e greu. În timpul ăsta, la biserică eram nelipsit. Şi când cădeam, jos cădeam şi-apoi mă trezeam din nou la treabă... Când am venit la Prodromu, la Athos, eram puţini călugări; trebuia să facem sobe, să ne suim pe acoperişuri să le facem... În biserică, erai nelipsit, că n-avea cine să citească. Şi ăsta a fost un chin nesfârşit.”
Era în 1985, îşi aminteşte călugărul Porfirie. „Ne trimitea, din România, aşa cum se putea, că nu era voie să se treacă graniţa; dar ne-a trimis, ca să nu cadă schitul românesc, lăsat în paragină, pe mâna grecilor. Am venit eu, în 85, a venit părintele Clement,
