“Mon pays! Je voulais à tout prix m’y accrocher – et je n’avais pas a quoi. Je ne lui trouvais aucune réalité ni dans le présent, ni dans le passé. Par rage je lui attribuais un avenir, je le forgeais de toutes pièces, je l’embellissais, sans y croire. Et je finis par l’attaquer, cet avenir, par le hair: je crachais sur mon utopie. Ma haine amoureuse et délirante n’avait, pour ainsi dire, pas d’objet; car mon pays s’effritait sous mes regards.” Emil Cioran – Mon pays, Paris, ed. Gallimard, 1996.
Nu aceste randuri sunt triste, ci faptul ca isi pastreaza actualitatea cu supra de masura, dupa mai bine de 60 de ani de cand au fost scrise. Oricine a crezut odata in aceasta tara a sfarsit in nebunie. Sau in exil. Nu poti sa iubesti Romania, sa-i doresti un viitor si un destin grandios si sa nu sucombi in realitatea ei cruda si halucinanta.
Reactiile unor smintiti la lipsa de reactie a statului in fata centenarului Emil Cioran si in cazul licitatiei documentelor de la Paris mi-au explicat (din nou) de ce suntem cine suntem. Sa nu ne mai mire ca aici doar se supravietuieste, aceasta fiind singura preocupare a unui popor care, in proportie de 47%, crede ca Soarele se invarte in jurul Pamantului. Probabil acelasi procent locuieste in mediul rural si isi face, inca, nevoile in fundul gradinii.
Poti sa iubesti tamp si masochist Romania, dar nu poti sa mai speri ca vom iesi curand din acest ev mediu autentic. Pentru ca doar reprezentantii unui astfel de popor pot critica, de exemplu, niste televiziuni private ca nu trateaza cu atentia cuvenita memoria lui Cioran, insa inchid ochii in fata ditamai rusinii ministerului Culturii, pentru care practic nu a existat centenarul lui Emil Cioran. Da, Vintu sau Ghita s-ar fi putut bate si pe manuscrisele lui Cioran, daca nu ar fi fost ocupati cu asedierea Realitatii, insa aceasta este o chestiune de gust, de bunavointa,