Foto: Nicolae R. Dărămuş Prietenul meu, Walter Frank, este neamţ get-beget şi este inginer silvic. Pe cale de consecinţă, el are câteva trăsături care îl deosebesc net de numeroşi, aparent, semeni. Aşadar, ca orice neamţ get-beget născut în România, el iubeşte România şi nu vrea autonomie pe baze etnice, fapt care îl deosebeşte amarnic de o altă naţionalitate get-beget, născută tot în această ţară. Însă, şi spre deosebire de românii get-beget, el iubeşte până la suferinţă pădurea vie, lucru care îl separă, de altfel, şi de cei mai mulţi silvicultori. A fost 30 de ani şef de ocol silvic la Rusca Montană, vreme în care, numai el ştie cum, a reuşit să păstreze neatinse 6.800 ha de pădure „virgină şi cvasivirgină” (cum atestă vechile documente oficiale ministeriale), adică peste jumătate din suprafaţa ocolului. Totul până în 1990, când a fost pensionat pentru „limită de vârstă”.

„România păşeşte pragul vremurilor moderne fără un suflet forestier, care este singura garanţie a întocmirii unei bune economii forestiere şi a conservării pădurilor unei ţări”, spunea uriaşul silvicultor Marin Drăcea, într-o conferinţă din 1938. şi adăuga: „Un patrimoniu forestier, odată distrus, nu se mai poate reface decât după secole de muncă”, avertizând şi că „ce a intrat în gura democraţiei nu se mai poate scoate”.

Luând aminte la învăţături, Walter Frank a alcătuit un dosar cu documente, explicaţii şi pledoarii, pornind demersuri de conservare a celor peste 6.000 de ha amintite. Dosarul, explicit la limita închipuirii, ar fi stors lacrimi şi unui extraterestru, la gândul dispariţiei acelui ecosistem unicat. Făurit încât să fie priceput de orice prost ş pesemne ştia semnatarul de ce... –, dosarul-cerere a fost depus la registraturile „instituţiilor abilitate”, care se chemau Academia Română, Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, Direcţia Silvică Reşiţa, Institutul de Cercetă