Cînd îţi moare un prieten te trezeşti că începe să se usuce ceva din tine. Dacă ne întîlneam, Leo îmi contracara pesimismele cu un „Lasă, bre, că nu e dracul chiar aşa de negru!” Graseia cuceritor şi îmi povestea ultimul film pe care îl văzuse ca pe o bîrfă subţire, dacă nu-i plăcea, şi ca pe o chestie pe care nu trebuia s-o ratezi, dacă-l nimerea „pe bune”. Ne ştiam de pe vremea cînd Leo îl vizita pe Crohmălniceanu să vorbească despre filme cu el, iar eu mă duceam la fostul meu profesor, să mai stăm la taifas despre literatură. Acum vreo 20 de ani, Leo era sclipitor. Treptat a devenit şi impunător. Pe atunci mă rugam de el să scrie proză – ceea ce, din punctul meu de vedere, era suprema valorizare a sclipirilor sale. Nu eram în relaţii apropiate, ci într-o amicalitate pe care o verificam amîndoi periodic şi constatam că deşi ne întîlneam rar, ea era tot acolo unde o ştiam.

Cu cîţiva ani în urmă cînd Leo a plecat în Argentina, comunicam din cînd în cînd pe email. Şi asta se întîmpla mai des decît pe vremea cînd ne puteam întîlni în Bucureşti. După ce s-a întors, nu mi-a spus că e bolnav. Se ferea să dea veşti proaste. Încît, cînd am auzit, m-am gîndit că e vreo exagerare a celor care-mi spuneau că Leo nu e bine. Ca să aflu acum că a murit Leo. N-avea decît 52 de ani. Sau cum ar fi zis el, rîzînd: „Cred că m-am pripit!”.Accept că nimeni nu e de neînlocuit, dar ce lume o să mai fie asta din care a dispărut Alex. Leo Şerban? Mai nesărată, mai fără strălucire şi mult mai puţin optimistă.

Cînd îţi moare un prieten te trezeşti că începe să se usuce ceva din tine. Dacă ne întîlneam, Leo îmi contracara pesimismele cu un „Lasă, bre, că nu e dracul chiar aşa de negru!” Graseia cuceritor şi îmi povestea ultimul film pe care îl văzuse ca pe o bîrfă subţire, dacă nu-i plăcea, şi ca pe o chestie pe care nu trebuia s-o ratezi, dacă-l nimerea „pe bune”. Ne ştiam de p