În plin Belle Époque, Mişu Vacaresco publică în L’Indépendance Roumaine o rubrică pe care o semnează: Claymoor. Indiscret, histrion şi, mai ales, imprevizibil, cel mai important cronicar al României mondene de sfârşit de secol romantic a fost un personaj care se identifică cu lumea salonardă pe care o descrie.
„12 aprilie 1882
Sâmbătă seara a avut loc la Teatrul Naţional marele bal de binefacere. Chermeza a fost o reuşită, iar suma strânsă chiar a depăşit peste aşteptările. Balul a avut şi el un succes, dar nu atât de mare. Lumea este un pic obosită, sezonul e avansat şi e prea cald pentru dans. Totuşi, seara nu a dezamăgit.
Sala este superbă. Cum intri, rămâi uluit. În toate lojile se zăresc figuri de o frumuseţe radioasă, umeri de o strălucire incomparabilă, coafuri magnifice şi uimitori ochi plini de lumină. Parcă e în vis.
Iluminaţia este feerică. Cele două rânduri de candelabre şi lustra fac să sclipească aurul şi argintul costumelor. Pretutindeni sunt flori şi arbuşti. Două orchestre, alternând, cântă fără întrerupere dansuri dintre cele mai antrenante şi, graţie domnului Hübsch, care le dirijează, polcile, valsurile şi cadrilurile sunt foarte apreciate.
Nu e aglomeraţie şi câmpul de bătălie a fost primitor pentru pasionaţii de dans. Mult spaţiu, un parchet excelent şi cavaleri de excepţie.
În zona lojilor, priveliştea era superbă. În avanscena din stânga, ca o superbă ţărancă de la Călăraşi, brunetă şi cu ochii mari scânteietori, doamna Vasile Borescu poartă cu o graţie distinsă costumul naţional: cămaşă trandafirie cu paiete de aur, fustă brodată cu negru; pe cap maramă albă înconjurând ca o aureolă un chip de madonă de Murillo. Domnişoara Petrescu, sora ei, ca o fiică a munţilor. Doamna Băicoianu în costum românesc foarte original; este o fermecătoare ţărăncuţă de la câmpie; rochia albastră este brodată cu argint
