Cele mai noi membre ale Uniunii Europene ar trebui să se înscrie în cursa competitivităţii globale. După ce au trecut destul de bine prin criză, ţările din Europa Centrală au nevoie de o strategie de creştere bazată pe un nou model. Ele s-ar putea inspira din propriile experienţe post-comuniste de succes, dar şi din cele ale statelor din Asia. Momentul este cu atât mai prielnic cu cât în 2011, preşedinţia rotativă a UE e asigurată de Ungaria şi apoi de Polonia.

Poate că unii se mai întreabă, precum T. G. Ash în urmă cu un deceniu, dacă Europa Centrală mai există? Discuţiile purtate, în ultimele luni, despre Strategia Regiunii Dunărene au reamintit probabil de definiţia „geometriei variabile" pe care J. Le Rider a vehiculat-o, după 1989, cu referiri la geopolitica central-europeană. Şi poate că sunt şi din aceia care, preocupaţi de cosmopolitanism, în conexiune cu procesele integrării şi globalizării, vor zice că Europa Centrală nu este doar un spaţiu al imaginarului. Destul de mulţi economişti, strategişti şi investitori care caută explicaţii la cauzele recentei crize economice globale îşi amintesc poveştile de succes ale reformelor post-comuniste şi progresul câteodată spectaculos al ţărilor din Europa Centrală, în cele două decenii care au urmat încheierii Războiului Rece, şi aderării lor la NATO şi Uniunea Europeană.

Ieşirea din criză

Edward Lucas spune că, evaluând efectele crizei economice recente, ţările din Europa Centrală s-ar părea că au trecut mai bine această perioadă, în comparaţie cu „Vechea Europă". Slovacia, Slovenia şi Estonia au intrat în Zona Euro, Polonia a înregistrat creştere economică, Cehia a demonstrat stabilitate financiară, iar aria baltică flexibilitate. Este adevărat că România şi Bulgaria au înfăţişat mai multe vulnerabilităţi faţă de tulburările globale, dar, în general, regiunea „estică" a Uniunii Europene a arăta