Masa presei de pe "Camp Nou" e cam la ultimul nivel alstadionului. Senzaţia e unică, nu neapărat priveliştea, cât faptulcă se simte foarte bine pulsul arenei. Iar miercuri seară, la acel5-1 cu Şahtiorul lui Lucescu, s-a simţit din plin. Diferenţă majorăfaţă de ce eram obişnuiţi la meciurile din Primera Division.Impresia că publicul şi-a împins efectiv echipa de la spate a luatlocul şocului arătat de tabela de marcaj.
Când ai 1-0 din minutul 2 şi te numeşti Barcelona 2011, fie şiîntr-un meci din sferturile Champions League, parcă nu prea mai aide ce să-ţi faci probleme pentru victorie sau calificare. Numai căatunci când adversara pe care ai lăudat-o atât, Şahtior Doneţk, aretrei ocazii mari în următoarele zece minute, e cel puţin un semn deîntrebare. În acele momente s-a simţit pentru prima oară cum "CampNou", această Sagrada Familia a fotbalului, prinde viaţă, serevoltă, ia atitudine.
"Cant delBarça!"
Semnalul a fost dat de omul cu toba, care a început să cântesacadat celebrul imn "Cant del Barça!". Aproapeinstantaneu, întreg stadionul a început să fredoneze versurile şisă bată din picioare. Emoţionant, vibrant, de neînchipuit până acumceva vreme. Sau la meciurile obişnuite din Primera Division. Totula durat două-trei minute şi s-a terminat cu aplauzele celor peste86.000 de socios prezenţi la meciul cu echipa lui Lucescu. Faza s-arepetat de fiecare dată când echipa lor a fost în pericol. Până maiieri conservatorii suporteri blaugrana dovedeau valenţe de ultraşiîn toată regula. Fluierături către arbitru, către adversari oripentrucontraatac ratat până la urmă de brazilienii lui Lucescu. Pescurt, parcă simţeau la fix momentele când oamenii lui Pep aveaunevoie de un imbold, de încurajări sau de punerea la punct arivalilor. Parcă nu concepeau să nu câştige, echipa lor era preabună pentru a nu câştiga şi în acea seară.
"Culturăfot