Gimnastica românească visează frumos în anul preolimpic. Româniarevine de la Europenele din Berlin cu şase medalii, dintre caretrei titluri continentale, bifând astfel una dintre cele maivaloroase ediţii. Fără îndoială, vedeta delegaţiei a fost campioanaolimpică la sol, Sandra Izbaşa, care a cucerit două medalii deaur.
Max-Schmeling-Halle din Berlin este de azi o parte a istorieirecente a gimnasticii tricolore. Este locul în care Izbaşa acâştigat pariul cu ea însăşi, a depăşit toate prejudecăţile şi aurcat, după trei ani de absenţă pe podium. Nu o dată, ci de douăori, chiar pe prima treaptă a ierarhiei: la sol, aparatul ei desuflet, şi, în premieră, la sărituri. O dublă de aur cu gustamărui, care lasă în urmă o accidentare gravă, multă durere şisuferinţă, mii de ore de antrenament şi de recuperare specialăpentru a putea relua jocul cu gimnastica. La Berlin, Sandra ademonstrat, încă o dată, că este o campioană atipică pentruRomânia.
Un an astat pe "bară"
Ce face o gimnastă care la 19 ani suferă o accidentare groaznicăla un antrenament, ruperea tendonului lui Ahile la piciorul drept,dar şi fracturarea mâinii stângi, şi trece la un pas de o tragedie?Când luni în şir visează clipă de clipă momentul accidentării şiare coşmaruri ori de câte ori revede sala de antrenament? Când e"împunsă" din toate părţile de priviri sceptice şi îndoieli în ceeace priveşte viitorul ei în sport? Când recuperarea o ţine departede concursuri un an? Când are toate motivele de partea ei ca sărenunţe după o carieră încununată de aur? La patru luni dupăaccidentarea care a trimis-o direct la cuţit, Sandra Izbaşa oferearăspunsul la toate aceste întrebări: "Vreau să arăt că oastfel de accidentare nu înseamnă sfârşitul carierei. Că prin multămuncă, ambiţie poţi să fii la fel de bun ca înainte, dacă nu chiarmai bun. Ştiu că mulţi sunt sceptici în ce mă priveşte, dar eu voiface