Pe cand Gabriel Liiceanu inca nu mergea de-a busilea impresionat de gesturi demagogice, scria ca prostia ca incremenire in proiect este "persistenta intr-o eroare de anvergura", este o idee care vizeaza "o distorsiune, o grimasa a gandirii, o judecata stramba care isi are explicatia in temeiuri afective, intr-o experienta anume de viata, intr-o optiune gresita de care, pentru ca este a ta, nu te mai poti desprinde".
Aceasta incremenire afecteaza atat indivizii, cat si grupurile, fie ele organizate sau nu. Pe indivizi ii putem identifica prin putinatatea, rigiditatea si chiar fixismul (ca negare a variabilitatii) ideilor pe care le lanseaza.
Grupurile, pe de alta parte, se manifesta, in functie de modul lor de agregare, diferit. Multimile, care sunt aglomerari ad-hoc de indivizi, au o singura idee cuplata cu un scop singular. Organizatiile, partidele politice de exemplu, sunt insa mai complexe, agregand scopuri si mijloace diverse intr-un proiect vizand societatea in ansamblul ei.
Intr-un text publicat pe Ziare.com, desi autorul pare a imputa celor ce vad ca solutie la senzatia actuala de degringolada politica si guvernamentala o "dictatura reordonatoare", pacatuieste la randul sau de sindromul "impietririi in proiect".
Si anume, ideea ca o dictatura militara temporara, care sa restabileasca ordinea si legalitatea si care sa gestioneze o tranzitie spre o noua si proaspata guvernare civila democratica nu se poate realiza in Romania din urmatoarele cauze: a) armata romana nu mai reprezinta un corp de elita, ca in cazul Turciei lui Kemal Ataturk, ci avem doar urmasi de-ai lui Mos Teaca; b) nu ne lasa "Evropa" si NATO; c) nu suntem Spania lui Franco sau China.
Am putea adauga si Argentina sau Chile, unde juntele militare au linistit cu forta bruta puseele socialiste pro-sovietice, dar au dus si la dezvoltare economica.
