Un scandal eşuat al ultimelor zile a fost cel legat de licitaţia documentelor cioraniene. El se dovedeşte semnificativ întâi pentru că era unul dintre puţinele dezbateri care vizează în aceste zile cultura română. (Cele despre scriitori delatori la Securitate fac, de fapt, parte din ciclul dezvăluirilor timide despre poliţia politică din vremea dictaturii.) În al doilea rând, pentru că literele române erau, de astă dată, angajate într-un sens valorizator, elogios, nu pentru a le diminua sau denigra. Apoi, pentru că se aducea în discuţie - chiar cu prilejul centenarului naşterii - moştenirea literară a unui eseist născut în Carpaţi, dar cotat foarte sus în gândirea europeană: E.M. Cioran.
Nu rămânea de neglijat nici relevanţa poziţionărilor într-o discuţie mai veche, niciodată tranşată: care este rolul statu-lui în raport cu cultura ţării pe care o gu-vernează? Şi cum îşi pot apăra cetăţe-nii, în afara intervenţiilor statului, dreptul la prezervarea în folos public a patrimoniului cultural fragil (adică a ceea ce nu are capacitatea pietrei de a înfrunta timpul, a culturii pe materiale mai perisabile şi chiar a instituţiilor tradiţionale lipsite de materialitate, precum dansul, chiuiturile sau... doina cu noduri)?
În reconstituirea oferită publicului pe un ton nu lipsit de reproşuri, dl Gabriel Liiceanu, care a restituit opera cioraniană pieţei de carte de la noi după 1989, precizează că setul de documente şi manuscrise scos la licitaţie a aparţinut familiei fratelui scriitorului, Aurel (Relu) Cioran, fiind destinat iniţial donării către Biblioteca Astra din Sibiu.
După decesul lui E.M. Cioran în 1995, o anume ezitare l-a împiedicat pe fratele eseistului să ducă la îndeplinire ceea ce mărturisise că intenţiona să facă, pentru ca astăzi „pachetul cioranian" să fie scos la licitaţie. Dl Liiceanu, care împrumutase pentru o vreme, încă din primii ani de
