Obişnuiam să spun, şi aveam o serie de argumente de ordin ştiinţific, că economia este egal cu încredere. Cred şi acum că în următorii ani se va decerna un Premiu Nobel pentru economie pentru cel sau cei care vor cuantifica încrederea în activitatea economică.
Însă totodată simţeam că în politică încrederea e începutul, miezul şi sfârşitul. Întrebat nu o dată cât de puternic e un lider politic – şi bineînţeles că la noi este imediat avansată prejudecata despre influenţă serviciilor secrete sau a masoneriei, sau a puterilor străine etc. – răspunsul meu e acelaşi: un lider este exact atât de puternic pe câtă încredere are din partea poporului. Pot furniza o mulţime de exemple, dar, ca baricadist, am datoria să reamintesc că atunci când încrederea românilor în Ceauşescu s-a prăbuşit la aproape zero, regimul s-a prăbuşit şi el. Nu încape îndoială că alte elemente sunt esenţiale în exercitarea puterii, între care, încrederea reciprocră între oamenii politici cărora le pasă de datoria şi responsabilitatea lor în calitate politică, dincolo de deosebirile de partid. Una dintre modalităţile actuale de cuantificarea încrederii, utilizată cu succes de cercetătorii Knack şi Keefer ("Aduce capitalul social un beneficiu economic?", 1997 şi 2005) este rezultatul la întrebarea: "Aţi spune că cei mai mulţi oameni pot fi crezuţi pe cuvânt sau, dimpotrivă, că niciodată nu pot fi suficient de precaut în relaţiile cu oamenii?". Nu am rezultatul pentru România, dar, dacă văd că în Austria e –10, în Germania –7, şi interesant, în Spania +7, nu am cum să nu mă gândesc că la noi ar fi pe la –15 sau şi mai rău.
Lipsa de încredere acţionează ca un impozit pus pe resursele de dezvoltare. Desigur, este un impozit implicit. Guvernul nostru reuşeşte marea "performanţă" de a inventa şi a impune direct acest impozit. Preşedintele Băsescu spunea şi repeta că proble