S-a mai închis un ziar făcut din carne albă, foşnitoare, şi din multe oase mici şi negre care-ţi rămân în gât, în stomac şi prin alte locuri străine trupului. S-a mai închis un ziar cu care puteai împacheta pantofi, aşterne masa în tren, înveli cărţi, omorî muşte, face coif, lustrui geamuri, cu care te-ai fi putut acoperi pe tine şi lucrurile.
În curând vor dispărea toate aceste obiecte care se aprind uşor, din orice margine, şi se sting boţit şi repede. Dar ele au ars pentru tine. Şi au fost ale tale.
Aceasta e prima deosebire. Ziarul era al tău. Îl cumpărai de pe stradă sau îl găseai în cutia de poştă, dar îţi aparţinea. Îl aşteptai o noapte întreagă sau poate doar îţi făcea cu ochiul din mers, dar întâlnirea era personală şi plină de promisiuni. Relaţia voastră nu era mediată de nimic şi avea măcar o zi la dispoziţie, plus eventualele reciclări.
Când citeşti pe net, ziarul nu mai e al tău. E un spaţiu unde pătrunzi, pe care-l accesezi, şi unde, într-adevăr, găseşti mult mai multe surprize decât îţi ofereau câteva pagini tipărite. Dar sentimentul de posesiune a dispărut, iar interacţiunea e mediată de un uriaş sistem tehnologic în care privirea şi auzul tău zboară până la sateliţi sau traversează oceane pentru a-şi satisface dorinţa.
Odată intrat în acel spaţiu virtual care a înlocuit obiectul de altădată, scopul nu mai eşti tu. Scopul e el. Asta ar fi a doua deosebire. Ziarul nu afla mai nimic despre felul cum l-ai manevrat tu, cititorul concret. Nu putea să vadă cât ai zăbovit pe editorialul redactorului-şef, dacă ai zâmbit la titlul cel mare, dacă ai răsfoit repede până la secţiunea sportivă sau dacă ai apreciat fotografia pe care numai el a surprins-o la acel eveniment. Acestea erau secretele tale, pe care i le împărtăşeai, cel mult, în forma ultra-protectoare de a-l cumpăra şi a doua zi.
Acum, site-ul te ştie. Ştie de unde v
