Ştirea că a fost descoperită încă o reţea de traficanţi de droguri de risc pe relaţia Timişoara – Lugoj – Bucureşti, cu ramificaţii internaţionale, nu prea mai miră sau entuziasmează pe nimeni.

Evoluţia României de la o ţară de tranzit a drogurilor pe filiera est-vest, către un statut de prosperă, stabilă şi înfloritare piaţă de desfacere e deja una clară. Şi, în perioade tulburi, cu bugete diminuate alocate structurilor antidrog, şi o criză perpetuă de personal, creşterea masivă a traficului şi consumului de droguri este unul dintre cele mai bune indicii ale derivei instituţionale a statului.

Din 2002, sau 2003, când se confirmau existenţa unor structuri masive şi bine organizate de trafic de heroină în zona Lugojului şi până acum, când se constată acelaşi lucru, nu s-a schimbat nimic. În toţi aceşti ani probabil zeci sau sute de tineri au murit în urma unor supra-doze sau s-au sinucis, din lipsă sau exces de „prafuri” ori „ierburi”. Între 2003 şi 2011 însă statul român a investit cel puţin câteva zeci de milioane de euro în ceea ce s-a numit, generic, prevenirea consumului de droguri. Cel puţin o pădure de câteva zeci de hectare a dispărut transformată în milioane de fluturaşi, pliante şi afişe „antidrog”, împărţite la zile festive prin centru, sau distribuite direct în coşuri de gunoi. Zeci de campanii antidrog au atras sume imense din finanţări europene de profil, şi s-a continuat cu şi mai mare sârg „lupta” cu pliantul, cu concertul antidrog, cu conferinţele la care nu participă nimeni. Fonduri cu care s-ar fi putut construi măcar câteva centre de reabilitare şi ajutorare a dependenţilor de droguri au fost risipite pe prime de „coordonatori de programe” şi strategii care au lăsat în urmă doar praf – praf pe nările consumatorilor statornici de cocaină.

Azi statul român încă e la stadiul de negare, se emit teorii legate de fa