Teoretic, sec vorbind cuvinte, foneme goale, fara podoabe, într-o după-amiază de duminică se pot întâmpla multe. Stă cu ochii aţintiţi pe un geam, numărând cu urechea lătratul câinelui şi aşteaptă să se pogoare ceva, să se întrupeze trecerile. Mai încalţă o dată pantofii cu toc de 11 şi încearcă să-şi îmblânzească picioarele cu ei. Mai face o cafea şi, cu fiecare înghiţitură, măsoară timpul inert, secunde mărgele de plastic. Sunt mai multe fire de iarbă decât ieri şi flori sunt mai multe.

Fata vorbeşte cu timpul. Niciunul dintre ei nu are răbdare cu celălalt, se dispreţuiesc reciproc, dar timpul o face mai eficient. Îşi dau întâlnire în fiecare duminică după-amiaza. Sigur, ei i se mai întâmplă să întârzie. Până îşi pune mantrele pe mâini, până îşi agaţă la gât şiraguri de cuvinte, vechi şi noi. El poartă mereu un costum maroniu; în cele din urmă, iată-i aşezaţi la aceeaşi masă, timpul curgând încet spre ea, încercând să-i intre în vene. Ceva-ceva tot reuşeşte, se ştie, sângele este o materie perisabilă, deloc rezistentă în faţa agenţilor patogeni. Pe ea o cuprinde un fel de toropeală, lumina obosită a amiezii linge uşor peretele din spatele lui.

Fata asta de care vă spun crede că nu există nimic pe lume mai gelatinos, mai cameleonic decât adevărul. Şi nu înţelege de ce unii trudesc să îi ridice temple din coloane, bolte, firide şi volute, temple în care nu poate locui nimeni niciodată, în care păsările nu-şi pot face cuib şi nici oamenii nu-şi fac dragoste.

Când cineva vine să-i arunce fetei la picioare vreun adevăr, fata îşi pune fard în obraz, îşi unge buzele cu miere şi îşi leagă de încheietură un evantai. Să spulbere ghinionul, să alunge necazul. Nimic n-o face să numere mai cu înverşunare, nimic nu-i aşază mai zdravăn abacul în mâini decât adevărul ăsta ciopârţit de care nu s-ar atinge nici dacă ar fi foarte plictisită şi ar aştepta un tren c