Citesc ultima a lui Auster, Invizibil. Deși fără nici o legătură unii cu alții, Auster a stat mult timp în același loc cu Barnes și Palahniuk în ce mă privește. Adică i-am testat puțin și apoi i-am ocolit politicos, într-o amânare premeditată. Fervoarea din jurul lor mă obosea pe alocuri și nici nu citisem suficient cât să dau un verdict prin care să îi evit definitiv.

Așa că erau puși la da, poate, dar nu acum.

Primul care a scăpat

din locul incomod destinat lui a fost Palahniuk. M-am trezit cu Supraviețuitor în față (când oamenii insistă cu recomandările, eu le fac pe plac și mă supun consumului cultural obligat. În același principiu, am citit Vonnegut ca să îmi demonstrez prietenia față de cineva) și mi-a plăcut de la un capăt la altul. Apoi Cântec de leagăn și restul au continuat să apese butoane, dar din ce în ce mai puțin, pentru că se repeta stilistic aproape depresiv.

În ciuda faptului că scrie aceeași carte – pe care o începe mereu bine și spre mijloc o denaturează enervant, acum îl apăr pe Palahniuk în fața oamenilor ca mine.

Cred că are una din puținele scriituri clare, fără să înflorească inutil din ea însăși, și cu toate astea, care să nu te lase să respiri.

De exemplu:

„Adevărul e că poţi să rămâi orfan iar şi iar.

Adevărul e că aşa şi vei rămâne.

Iar secretul e că o să te doară din ce în ce mai puţin până când n-o să mai simţi nimic.

Puteţi să mă credeţi pe cuvânt”.

Numai el știe să scrie trei pagini despre cum se scot petele din țesături și la final să ai impresia că, citindu-le, tocmai ai asistat la o tortură emoțională.

Apoi, Barnes

m-a câștigat cu Nothing to Be Frightened of (tradus ciudat la noi Nimicul de temut). Continuând însă, cu alte titluri, bijuteria auto-ironică care m-a atras la început, nu a mai funcționat la fel de bine fără o poveste mare. Spre deosebire de ceilal