Dreapta post-comunistă se confruntă cu un paradox: tace chitic atunci când vine vorba de chestiunea demnităţii umane şi abandonează cu nonşalanţă orice iniţiativă venită dinăuntrul mişcării pro-vita. Deşi multe la număr (PDL, UDMR, PC sau PNL), partidele care ar trebui să promoveze ideile liberalismului clasic, ale creştin-democraţiei sau ale conservatorismului evită să tranşeze dilema bioeticii contemporane: cum poate fi salvată viaţa pruncului nenăscut fără a încălca demnitatea femeii?

În Statele Unite, republicanii cântă pe mai multe voci, dar pornesc în copleşitoarea lor majoritate de la următoarea convingere: întreruperea de sarcină reprezintă o intervenţie brutală şi nedorită asupra unui organism lipsit de apărare. O societate sănătoasă şi un stat responsabil – spun politicienii dreptei nord-americane – vor descuraja avortul, fără a desfiinţa clinicile private sau posibilitatea cuplurilor de-a cere aceste servicii unor medici seculari. Partidul Republican a găsit în persoana unor Ronald Reagan sau George W. Bush Jr. susţinători necondiţionaţi ai „culturii vieţii” (aşa cum o numea papa Ioan Paul al II-lea). Presaţi de bisericile creştine şi de organizaţiile pro-life, atinşi de mesajul anumitor cărţi, filme sau documentare, chiar şi politicienii democraţi caută să tempereze practicile avortive din spitale.

În România, există milioane de aderenţi la mesajul pro-vita. Un sondaj recent arată că 42% din concetăţenii noştri consideră avortul drept „o crimă”. Nu ştim dacă această parte din populaţia ţării este activă sau pasivă electoral. Cert este că reprezentanţii unui corp politic matur şi responsabil nu-i poate ignora. Fireşte, retorica discursului pro-vita e mult mai greu de ambalat în România decât în Statele Unite. Câți dintre noi au uitat oare anii dictaturii în care autorităţile comuniste ținteau explozia procentelor demografice?

Cercetător