„Unele insecte nu provin din părinţi, ci sunt generate spontan: unele din roua căzută pe frunze, de obicei primăvara, dar nu rareori şi iarna, dacă a fost o bucată de vreme bună, cu vânt din sud; altele cresc în mâlul ori bălegarul putred; unele în lemn, verde sau uscat; unele în părul animalelor; altele în carnea animalelor..."

Era părerea lui Aristotel, cea mai respectată voce a ştiinţei antice, ale cărui învăţături, păstrate şi transmise de la o generaţie de cărturari la alta, au constituit - de-a lungul întregului Ev Mediu şi până târziu, după Renaştere - o mare parte din ştiinţa zoologică a Europei.

Mulţi au spus că autoritatea scrierilor antice a frânat, multă vreme, progresul ştiinţei; că, luând de bun ceea ce spusese un geniu ca Aristotel, oamenii nici nu îndrăzneau să-l contrazică, să-i conteste autoritatea. Dar nu-i aşa. Scrierile lui Aristotel, ale lui Pliniu, vastele lor colecţii de observaţii asupra vieţuitoarelor reprezintă stadiul cunoştinţelor zoologice ale vremii; ele au constituit o temelie pe care, apoi s-a putut construi cunoaşterea modernă. A-i critica pe aceşti învăţaţi reprezenta, cândva, o erezie ştiinţifică, dar tocmai împotrivindu-se lor, în lupta ideilor, savanţii de mai târziu au împins înainte ştiinţele naturii.

Astăzi, pot părea naive şi chiar absurde multe dintre cele scrise de naturaliştii antici, de cei medievali, ca şi unele dintre vechile credinţe populare legate de animale, dar aşa a început totul în sfera cunoaşterii: cu interpretări proprii a ceea ce vedeau şi a ceea ce nu vedeau oamenii, interpretări limitate de lipsa unor mijloace de investigare mai performante.

Însă ceea ce rămâne valoros este aplecarea spre cunoaştere, strădania de a descoperi şi de a sistematiza, apoi, vastul volum de cunoştinţe ale vremii, făcând din ele o treaptă pe care s-au putut sprijini cercetătorii de mai târziu, pentru a urca