Probabil că puțini, cu excepția angajaților, plâng după cele 67 de spitale închise. Și cu siguranță împuținarea lor va salva oameni, nu îi va ucide. Scopul celor mai multe a încetat de mult să fie de-a salva pe cineva, dacă a fost vreodată.
+ Click pe grafic pentru mărire +
Jocul de-a supraviețuirea într-un spital mic decurge așa: Pacienții îl evită cu orice preț, iar spitalul îi ține cu orice preț internați pe cei care se întâmplă totuși să ajungă acolo (prea bătrâni, prea săraci) chiar cu prețul vieții lor.
Partea proastă e că decizia de închidere marchează doar începutul unei prăbușiri controlate. Sunt retezate membrele cangrenate, dar infecția e lăsată să-și vadă de treabă. În lipsa unor rezolvări acum, vor veni noi tăieri în viitor. În 1997, guvernul Ciorbea se punea pe reforme. Câteva zeci de întreprinderi de stat erau închise pentru că aveau datorii prea mari. Unele s-au dovedit greșeli pe moment. Câteva au devenit viabile mai târziu. Majoritatea au rămas într-adevăr închise sau și-au redus dramatic activitatea. Însă marea greșeală era că statul făcea o selecție la care nu se pricepuse niciodată, în loc să vândă și să-i lase pe alții să o facă.
Un spital “de țară” nu poate oferi niciuna din cele două motivații posibile pentru medicii buni: nici satisfacție profesională, pentru că nu sunt destui bani pentru a echipa atâtea unități la standardele tehnice contemporane, nici salarii, pentru că ele sunt mici prin lege!
Pentru primul caz, al dotării, soluția este adaptarea la nevoile locale, pe baza puținelor resurse disponibile. Se numește restructurare și de cele mai multe ori nu este pe placul personalului existent. Azilele de bătrâni sau îngrijirea paliativă, sugerate acum, sunt exemple bune – nici pe departe singure, dar este nevoie de spirit întreprinzător la nivel local pentru a identifica oportunitățile. Însă angajatul de la sta
