În pofida clişeelor noastre, brazilienii şi braziliencele sunt de o şocantă pudoare. La Rio de Janeiro e foarte cald. Când am ajuns noi, adică dâmboviţeanul cuplu conjugal, erau vreo 45º C, în ianuarie 2001.
Câştigasem cu două luni înainte un concurs de eseuri pe tema unor aşa-zise relaţii româno-braziliene. Eu ştiam de relaţia dintre Rică Răducanu şi Pele, care s-au fotografiat împreună la finalul meciului din 1970; dar, mă rog, am studiat bibliografia. Sufletul competiţiei comparatiste fusese de neuitatul ambasador Jeronimo Moscardo, mare fan al românilor; dar norocul a fost că eseul meu (cam literaturizat, căci pe câte intersectări între Brazilia şi România poţi să te bazezi?) i-a plăcut Mayei Simionescu, din juriu. Astfel că, de zece ani încoace, de câte ori o întâlnesc pe distinsa scientifique, îi mulţumesc encore une fois pentru acea experienţă inoubliable.
Păi, în primul rând, a fost prima noastră călătorie cu avionul. A durat o zi întreagă, cu o escală la Paris (de aici côté-ul franţuzesc); şi când am ajuns, în fine, la Rio, văzusem vreo cinci filme şi jumătate, mâncasem de patru ori, iar minunatelor stewardese le căzuse masca frumuseţii creole de pe figură, deodată, extrem de obosită şi foarte umană.
Aer fierbinte
Nouă femei din zece erau nişte splendori în stare naturală Foto: Reuters
Acum, ar trebui să vă povestesc ce-am văzut la capătul celălalt al Pământului. Am văzut, în primul rând, tot oameni. Oameni exact ca noi, nici mai buni, nici mai răi, nici mai excentrici, nici mai plicticoşi decât conaţionalii. Dar înainte de a-i observa, am intrat în aerul fierbinte şi umed care e posibil să-mi fi modificat percepţia. Aerul acela este ceva de nepovestit şi de nerezumat. Trebuie respirat.
Când am văzut anul trecut „Avatar", cu clipoceala aceea vegetală din IMAX, am retrăit senzaţia dominantă de la Rio de
