Pe timpuri, omul era singur responsabil de felul în care îşi asigura bătrâneţea şi bolile. Mijloacele erau dou㠖 naturale, personalizate şi directe: făcea copii şi punea bani deoparte. Între timp, statul – blând sau aspru tiran – ne-a dezobişnuit de ambele. Europenii fac tot mai puţini copii şi se bazează pe anonimatul pensiei de stat, prelevată automat prin taxarea muncii celor activi. Sistemul, azi, se apropie de faliment pretutindeni, dar cetăţenii se uită acuzator la stat care, după ce i-a privat pe ei de responsabilitatea pentru propria lor viaţă, declară că nu-şi mai poate respecta angajamentele luate. La fel stau lucrurile în toate sectoarele – oriunde privim, constatăm permanenta creştere a prerogativelor statului şi continua deresponsabilizare a cetăţeanului, însoţită de recriminări şi proteste. Astfel, statului i se cere: să asigure locuri de muncă; să ţină sub control măcar anumite preţuri (la energie, de pildă); să reglementeze minuţios relaţiile de muncă; să investească; să distribuie generos ajutoare sociale pentru diferite categorii, dacă se poate tot mai largi; să legifereze în domeniul comerţului, al pieţelor, al clădirilor, al sistematizării oraşelor, al spaţiilor şi timpilor de recreere, al educaţiei la toate nivelele, inclusiv universitare, să nu fie corupt, să nu risipească banul public, să-i ajute pe scriitori şi artişti, să promoveze ştiinţa etc. De curând s-a trecut prin parlament o lege prin care statul poate deveni partener al actelor de caritate ale cultelor religioase. Astfel, nu doar că statul reglementează caritatea, dar vrea s-o practice el însuşi în simbioză cu bisericile – tradiţionalele dispensatoare ale carităţii.

Rezultatul este – cum ştim cu toţii – un stat deopotrivă atotputernic, atot-ineficient şi atot-corupt. Fiecare prerogativă în plus asumată consumă resurse, suplimentează impozitele, sporeşte birocraţia, creşte c