În noiembrie 1999 mi se publica prima cronică de film, în revista 22, despre Aki Kaurismäki. Al doilea meu articol apărea două săptămâni mai târziu şi vorbea despre Emir Kusturica şi al său Pisica albă, pisica neagră, ce tocmai ieşise pe ecranele româneşti în acea perioadă.

Peste câteva zile, Alex. Leo Şerban avea să scrie câteva rânduri de întâmpinare (în Dilema parcă), despre articolul meu şi despre apariţia unui nou cronicar de cinema în presa bucureşteană. Nu multe, dar potrivite şi la obiect. Apărute în momentul potrivit, la locul potrivit. Sunt convins că acele puţine rânduri ale lui Leo au însemnat mult pentru receptarea şi afirmarea unui necunoscut. Avea această generozitate rară, de a susţine şi încuraja noi cronicari de film.

Între timp, ca şi Leo, am încetat să mai scriu, dintr-un copleşitor sentiment al inutilităţii. M-am apucat de alte lucruri, tot legate de cinema, care cred că sunt mai utile celor din jurul meu. Spre deosebire de Leo, nu sunt convins că nu voi începe la un moment dat să scriu din nou. Am avut multe afinităţi cu Leo, am avut şi divergenţe. Îmi pare rău că n-am păstrat o serie de vreo 20 de schimburi de mailuri virulente, despre subiectivitate vs. obiectivitate în receptarea produsului cinematografic, în special, şi a produsului artistic, în general. Polemică pornită de la receptarea diferită a unui film mexican ce fusese în competiţia TIFF 2008 – Lacul Tahoe.

În iunie 2009, când împlinea 50 de ani, Alex. Leo Şerban şi-a serbat ziua de naştere şi retragerea din viaţa public(istic)ă cu o proiecţie 35 mm a lui Mon oncle, de Jacques Tati, la Cinema Elvira Popescu, înconjurat de prieteni, într-o sală de cinema, acolo unde era convins că trebuie receptat filmul. Mă bucur că l-am putut ajuta să obţină copia filmului din Franţa. Aşa cum îmi pare bine că i-am putut oferi bucuria unuia dintre cele mai plăcute jurii din cariera