Prof. Dr. Vladimir Beliş şi-a dedicat jumătate de secol de viaţă medicinii legale. De-a-lungul unei cariere universitare impresionante a format generaţii de studenţi care umpleau ochi sălile de curs.
A stat deseori faţă în faţă cu moartea, iar viaţa de medic legist i-a livrat, cinic, prieteni pe masa de autopsie. Vladimir Beliş vorbeşte despre cei 50 de ani de carieră, despre crime perfecte şi crime celebre, despre un sistem medical care a ajuns în staţia Terminus.
Profesorul Beliş este membru al mai multor academii internaţionale, a fost timp de 11 ani directorul IML, iar în 1992 a reînfiinţat Societatea Română de Medicină Legală, după primul pas făcut 1936 de Nicolae Minovici. Sunt doar câteva realizări din lunga lista a CV-ului său.
Jurnalul Naţional: V-aţi născut în Bucureşti, în 1930.
Vladimir Beliş: Exact, într-o familie de profesori de liceu, ambii de limbă şi literatură franceză. Tata a fost profesorul maică-mii. El era asistentul lui Charles Drouhet (nr- critic şi istoric literar, publicist român de origine franceză, titularul catedrei de franceză de la Universitatea Bucureşti). Eu am tot oscilat între medicină şi agronomie. Îmi plăcea şi îmi place foarte mult natura, dar părinţii m-au împins către medicină. Astfel că în ’48 m-am înscris la Facultatea de Medicină unde erau 18 candidaţi pe un loc. Atunci erau în total 300 de locuri la admitere. După primii trei ani am fost dirijaţi către una din cele trei noi facultăţi înfiinţate: pediatrie, stomatologie, igienă. Eu am fost absolvent al Facultăţii de pediatrie, am stat la Ziminicea cinci ani ca medic pediatru.
Anul admiterii la medicină era şi anul în care începea sovietizarea României, anul în care "domnule” devenea "tovarăşe”, iar icoanele erau înlocuite cu portretele comuniştilor. Cum era să fii tânăr student în vremurile acelea?
Eu am apucat ani foarte
