2011 marchează 100 de ani de la naşterea ilustrului eseist şi, de data aceasta independent de voinţa provocatorului de geniu, avem deja toate datele pentru o nouă criză în jurul numelui lui Emil Cioran. E o criză într-o anumită măsură culturală, nu e una existenţială, dar, dincolo de orice dubiu, e o criză în care se amestecă mult orgoliu, ignoranţă şi nepăsare cu multă meschinărie. Dacă e o criză cultural㠖 şi scandalul care e încă în viaţă din jurul câtorva dintre manuscrisele şi documentele cioraniene e şi asta! –, atunci e în bună măsură o criză instituţional-culturală.

Sensurile pe care le pun, le propun şi le ascund cărţile lui Emil Cioran reclamă, aşa cum e îndeobşte cazul cu un autor modern, mai multe tipuri de lectură, mai multe grile de interpretare. Au existat, se spune, cititori care au luat mult prea în serios unele pasaje din eseurile cioraniene şi care s-ar fi sinucis, profund marcaţi de sensul literal al celor citite. Au existat, pe de altă parte, şi lecturi în cheie ludic-ironică a acestor bijuterii de stil şi de sens pe care le-a formulat Emil Cioran; însuşi autorul a luat uneori distanţă faţă de incandescenţa anumitor pasaje. Schimbând ceea ce e de schimbat - mult, e adevărat! – şi actuala criză care marchează centenarul naşterii lui Emil Cioran suportă mai multe tipuri de „lectură“.

Pentru documentele licitate recent avem, se pare, o criză de caracter despre care a vorbit Gabriel Liiceanu; sursa crizei e vecinătatea familială a lui Emil Cioran – soţia lui Aurel Cioran, fratele lui Emil, nu a donat, aşa cum se pare că fusese convenit iniţial, aceste documente Bibliotecii Astra din Sibiu, ci le-a scos din ţară şi, iată, le-a oferit spre licitaţie. Mai mult decât orice însă, în cazul licitaţiei acestor documente, avem de-a face cu o criză instituţională. Şi anume: cu un exemplu desăvârşit de prost management cultural. Explicaţiile car