Înţelegem că multe dintre spitalele din România nu puteau să le dea pacienţilor, mai ales celor grav bolnavi, cine ştie ce îngrijiri, fiind, în general, trambuline spre unităţi medicale cu dotări superioare. Şi cu toate acestea, felul cum au fost închise cele 67 de spitale, începând cu 1 aprilie (ce glumă proastă!), se potriveşte mai degrabă cu o lume unde viaţa omului nu valorează nici doi bani, decât cu o ţară europeană. Nouă, pacienţilor, ni s-ar fi părut normal ca aplicarea acestei măsuri să fie precedată de altele, care să înlăture posibilitatea unor cazuri mortale precum cele de la Bălceşti-Vâlcea şi Băneasa-Constanţa, ori precum cel, puţin mai vechi, de la Pârscov, unde 12 pacienţi bătrâni şi fără speranţă au fost pur şi simplu uitaţi în spitalul închis şi îngrijiţi de milă de foştii angajaţi ai spitalului. Până la urmă, cazul de la Pârscov s-a rezolvat acceptabil, cei 12 pacienţi fiind plasaţi în alte spitale. Întrebarea este de ce nu s-a făcut acest lucru înainte de ziua fatală a închiderii spitalului, aşa cum s-ar fi aşteptat oricine.

Am răsfoit cândva nişte dosare preliminare, privind schimbul de populaţie între România şi Bulgaria, la cedarea, în 1940, a Cadrilaterului. Să vedeţi acolo cum totul era planificat, la ce oră pleacă din satul cutare din Cadrilater căruţele cu calabalâcul repatriaţilor spre România, la ce oră şi în ce ordine pleacă bulgarii spre noua lor patrie din partea asta spre Cadrilater. Şi lucrurile se petreceau, vă reamintesc, cu aprope 71 de ani în urmă, iar mijloacele de transport erau căruţele. De ce nu s-o fi putut concepe o asemenea planificare şi în cazul acesta, 70 şi ceva de ani mai târziu şi cu alte mijloace, şi de ce nu s-o fi putut şi pune ea în practică rămâne o întrebare retorică, deşi nu pare a fi. Prima întrebare însă ar fi fost dacă nu cumva pe lista spitalelor desfiinţate nu se vor fi strecurat şi unele care t