Până acum, „Scufiţa Roşie“, în regia lui Catherine Hardwicke, e candidatul cel mai puternic la coroana de cel mai entertaining de prost film al anului. Pseudoadaptarea după basmul fraţilor Grimm e o sursă inepuizabilă de umor involuntar, pe lângă care şi cele mai proaste episoade din „Xena“ sau „Hercule“ sunt capodopere.

Sunt filme proaste şi triste şi filme groaznice şi vesele. Acestea din urmă invită replicile inspirate ale spectatorilor care, uneori, ajung să se solidarizeze, să strige la ecran şi să râdă în cor. Spectacolul hazos din sală aproape că merită preţul din ce în ce mai piperat al biletului de intrare (un alt argument împotriva furatului de pe net ar fi că genul ăsta de defulare colectivă nu-l poţi avea în faţa plasmei de acasă).

Până acum, „Scufiţa Roşie" e cel mai puternic candidat la coroana de cel mai entertaining de prost film al anului. E drept că m-a luat prin surprindere. Mă aşteptam să însemne revenirea la cinemaul de calitate a lui Catherine Hardwicke („Thirteen şi Lords of Dogtown"), o autoare promiţătoare înainte ca Hollywoodul s-o prindă în galera aurită a mercenarilor şi să-i dea pe mână jalnica franciză „Twilight".

Dar „Scufiţa Roşie", o pseudoadaptare după basmul cu pofte atavice al fraţilor Grimm, nu e altceva decât un viol al bunului-simţ şi o sursă inepuizabilă de umor involuntar, pe lângă care şi cele mai proaste episode din „Xena" sau „Hercule" sunt capodopere. Se pare că, odată ce ai muşcat din şvaiţer, e greu să te mai întorci la rădăcinile indie amare şi cam paupere.

„Încerc să mă prefac că-s inteligent"

Scufiţa Roşie

Pelicula încearcă să vrăjească, în plină vedere, tot generaţia „Twilight". Are în centru aceeaşi eroină virginală (blondă, de data asta), atrasă de „partea întunecată", care oscilează între doi imberbi ce emană cam la fel de mult şarm şi sex appeal ca u