Indignarea cetăţenească este, poate, o condiţie necesară, dar nu suficientă, pentru a pune autorităţile pe direcţia corectă. Iar asta, prezumând buna-credinţă. Sursa: EVZ

Isteria cu agendă a văicăreţilor profesionişti, pe care îi doare în bască de fapte, manipulând ordinar realitatea după cum le convine şi trăind bine din asta, nu face decât să descurajeze buna guvernare, atâta cât o fi fost ea vreodată prin părţile astea.

Altfel este inexplicabil cum persoanele decedate săptămâna trecută în două comune din sudul României, exemple tragice pledând tocmai în direcţia reformei în sănătate, au fost sucite grosolan de mass-media în exact opusul lor, fiind prezentate ca efecte ale acesteia. Pe fond, ambele cazuri sunt ilustrări de manual ale deficienţelor semnalate de toată lumea care a studiat sistemul nostru de asistenţă medicală (experţii străini; sau cei români din comisia prezidenţială 2008): reţea supradimensionată, dar prost dotată; ţintire proastă a resurselor, prin încurajarea spitalizărilor lungi, din motive mai curând sociale decât medicale; totul în defavoarea prevenţiei şi investiţiilor într-o ambulanţă eficientă, care să ajungă la caz oriunde în teritoriu şi să-l ducă rapid acolo unde poate fi tratat.

Or, tocmai asta e şi direcţia reformei, în linii mari, şi nu numai sub actualul guvern: urgenţa gravă trebuie dusă la un centru specializat, nu la unul din cele din lista de reconversie, de multe ori mai puţin dotat decât o maşină de salvare modernă. S-a mers în direcţia asta în special prin eforturile unor pionieri ca Raed Arafat (care, ca orice modernizator, a fost săpat de 90% din colegi), iar sistemul funcţionează evident mai bine decât în urmă cu zece sau douăzeci de ani, deşi a dat rateu în acest episod tocmai din cauza resurselor insuficiente.

Un al treilea caz aruncat pe ecran, strident, pentru atmosferă, e