Dacă privim acum salarizarea sectorului public, comparând dorinţa cu realitatea, observăm diferenţe inacceptabile. Conform filosofiei de restructurare a sectorului, aşa cum apare ea în documentele semnate cu FMI, ar fi trebuit să avem, pe baza unei legi a salarizării unitare, trepte de salarii bine consolidate, sporuri incluse în salarii de până la 30% şi deja consolidată suma salariilor în PIB undeva la 8,5%, cu speranţa că va scădea odată cu creşterea PIB. În realitate, nu prea mai ştim ce avem. Avem trei tipuri de salarizări pentru profesori, unii care au salarii mărite cu 33% + 17%, alţii doar cu 17%, majorarea de la începutul anului, alţii reîncadraţi pe legea unică. În administraţie avem mai mulţi şefi de deconcentrate pe acelaşi post, din care, evident, unul lucrează şi ceilalţi primesc salariile restante compensatorii, pentru demiterea considerată ilegală. În justiţie avem excepţii de încadrare şi salarii restante eşalonate de sute de milioane de euro din anii trecuţi. În sănătate, veniturile sunt atât de penibile, încât sistemul se descompune pe cont propriu. Iar exemplele pot continua.

Marea problemă este că Guvernul Boc a dedicat pe drept cuvânt cel mai mult timp şi a avut ca preocupare predilectă rezolvarea salarizării haotice din sectorul public şi degrevarea bugetului public de o problemă care îl blochează propriu-zis într-un instrument de contabilitate salarială şi tocmai acest demers se vede acum că este un eşec de proporţii. Adică, guvernul a ratat cea mai importantă acţiune de politică publică pe care a iniţiat-o, pentru care a alocat cele mai multe resurse de timp şi energie, a stârnit cele mai multe emoţii şi tensiuni sociale şi rezultatul arată că nu a rezolvat mai nimic. Poate ieşi altfel din această situaţie decât printr-o demisie? Evident, chestiunea nu se pune, pentru că decontarea în acest fel nu există în gândirea politicianului r