Un loc important în elaborarea politicii sovietice faţă de România l-a ocupat problema Transilvaniei. Însemnătatea acordată de Moscova rezolvării litigiului teritorial romano-ungar se explică prin faptul că problema Transilvaniei a fost percepută de conducerea sovietică nu numai din unghiul de vedere al raporturilor sovieto-române şi sovieto-ungare, ci şi ca un mijloc de consolidare a influenţei sovietice în Europa de Sud-Est.
În întrevederea din 23 iunie 1941 dintre Molotov şi ambasadorul Ungariei la Moscova, Kristoffy, şeful diplomaţiei sovietice a declarat că "Uniunea Sovietică nu are nici un fel de probleme litigioase în relaţia cu Ungaria şi nu are nici un fel de pretenţii faţă de Ungaria. Uniunea Sovietica nu are obiecţii în legătură cu extinderea teritoriului Ungariei pe seama României".
Această atitudine se explica prin faptul că, în acel moment, Uniunea Sovietică dorea să determine guvernul ungar să nu se alăture atacului german împotriva URSS. De îndată ce, chiar în aceeaşi zi, la 23 iunie Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu URSS şi la 27 iunie 1941 a declarat război Uniunii Sovietice, poziţia atât de binevoitoare a Moscovei faţă de Ungaria şi faţă de litigiul teritorial româno-ungar s-a schimbat radical.
În discuţia dintre Stalin şi Eden din 16 decembrie 1941, în cursul căreia cel dintâi a subliniat necesitatea extinderii teritoriale a României în detrimentul Ungariei (era vorba evident la acea dată de anularea Arbitrajului de la Viena), dictatorul sovietic a exprimat în repetate rânduri că Ungaria trebuie "pedepsită" pentru atitudinea ei din timpul războiului, altfel spus pentru intrarea ei în război alături de Germania, fără ca ea să fi avut vreun litigiu cu Uniunea Sovietică.
Citeşte întreg articolul pe Historia.ro
