Campania NATO din Libia pare să fi intrat într-o fază ce poate fi foarte simplu redată printr-un termen familiar şahiştilor, acela de „pat“. Cu alte cuvinte, o situaţie în care un jucător nu mai poate face nicio mişcare şi este obligat să înceteze jocul, partida declarându-se remiză. Un fel de impas sau de agonie strategică. Cel puţin acesta este diagnosticul intermediar, propus de către generalul Carter Ham (comandantul primelor operaţiuni ale coaliţiei înainte de transferul către NATO), pentru a descrie starea de fapt din teren. Iar declaraţiile recente ale ministrului de Externe al Franţei par să îl confirme: „Situaţia este confuză. Există riscul să ne împotmolim“. La această atmosferă se adaugă bâlbele şi erorile Alianţei care, nu de puţine ori, a confundat coloanele rebelilor cu loialiştii lui Gaddafi. Spre exemplu, înaintarea unei coloane de tancuri T55 şi T72, care făcea parte din unităţile care au dezertat şi s-au alăturat rebelilor, nu a fost oprită de către armata lui Gaddafi, ci de către rachetele avioanelor NATO.

Exasperarea, ba chiar frustrarea comandanţilor rebeli faţă de NATO atinsese, la sfârşitul săptămânii trecute, un nivel maxim. Aplauzele la scenă deschisă, fluturarea drapelelor Franţei, strigătele de „Trăiască David Cameron“ s-au transformat peste noapte în critici acide: „NATO se mişcă prea lent, permiţând forţelor lui Gaddafi să avanseze. Alianţa a devenit problema noastră“, spunea recent Abdul Fattah Younis, unul dintre liderii militari ai rebelilor.

Un rol aparte, deloc neglijabil în crearea acestui impas, îl ocupă fisurile, chiar breşele care par să fi apărut în interiorul NATO. Deja Alianţa suferă de o lipsă acută de capabilităţi. De remarcat că, înainte ca NATO să preia comanda operaţiunilor, Statele Unite deţineau partea leului – avioanele americane desfăşurau majoritatea misiunilor de lovire a ţintelor terestre. Acum, rolu