Moartea Drusilei, iubita incestuoasă dispărută, cu care se dechide piesa lui Camus, declanşează problemele de conştiinţă ale ciudatului împărat. Caius Caligula dispare din palat, cutreieră dezesperant grădinile, contemplând luna şi absurdul vieţii. Omul revoltat care devine acum vremelnicul împărat al Romei determină experimentul care începe. Era un idealist. Va deveni un pragmatic („Trezoreria, asta e importantă“). Deziluziile sale sunt formulate şi metamorfozate în acţiune. Din contemplativ, Caligula devine superactiv, superexcitabil, nerăbdător să-şi pună în aplicare planul prin care contrazice logica conformismului şi a minciunii, vrând să instaureze noi principii valorice. Noul tip de umanism, umanismul revoltei instituit de Camus, îşi află astfel prin Caligula exponentul cel mai hotărât, iar mijloacele împrumutate din arsenalul teatrului sunt mai convingătoare decât în cazul prozelor cu acelaşi subiect. „Te invit la o serbare nemăsurată... la cel mai frumos dintre spectacole“, îi spune el Caesoniei, luând-o drept aliat al demonstraţiei care începe „Forţarea limitelor“ – libertatea absolută, totul sau nimic sunt principiile care-l călăuzezsc pe împărat pe acest drum. Omul revoltat se confundă cu Omul absurd („vreau luna, vreau imposibilul“) luptând cu minciuna consolatoare a lumii înconjurătoare, al cărei proces îl face în cruda şi nestăvilita sa pornire criminală. Inexplicabilă şi absurdă la început pentru Caius Caligula, din cauza episodului dispariţiei Drusilei, moartea devine apoi singura raţiune şi logică a existenţei sale. Prin acestea Caligula vrea să înlăture radical orice conştiinţă umană mincinoasă. Luptând cu minciuna, luptă cu viaţa însăşi. Războiul său e total împotriva omenirii şi a existenţei. O face în numele purităţii morale, o puritate a răului care presupune autodistrugere, sacrificiu de sine. Deşi se comportă ca supraom, Caligula ştie că