Care este povestea referendumului pentru secesiunea Sudanului la care ai asistat?

Este o poveste interesantă pentru că mişcările secesioniste, în general, sunt privite cu rezerve, în special în România şi în regiunea noastră, din perspectiva cazului Kosovo. De aici şi reticenţa aproape automată pentru orice înseamnă mişcare de secesiune. Ceea ce distinge cazul Sudanului de Sud este că, practic, aici e vorba de o mişcare de secesiune ce a survenit în urma unui proces politic agreat. În 2005, a existat un acord între liderii de la Khartoum şi forţele rebele din Sud, SPLM (Mişcarea de Eliberare Populară din Sudan) şi SPLA (Armata de Eliberare Populară din Sudan), susţinută de o parte importantă a comunităţii internaţionale şi de organizaţiile regionale. Acest acord stipula, printre altele, şi decizia suverană a populaţiei din Sud pentru o eventuală desprindere, după 6 ani şi jumătate, printr-un referendum. În sensul acesta, ceea ce s-a întâmplat în Sudanul de Sud este şi un exemplu despre cum pot fi făcute lucrurile – e adevărat, după peste 20 de ani de război civil între Nord şi Sud, dar chiar şi în acest context al postrăzboiului civil prelungit, în paralel cu un conflict în Darfur. E un proces politic agreat, iar ambele forţe, atât Nordul, cât şi Sudul, şi-au respectat obligaţiile asumate prin acest pact politic. N-a fost vorba de o declaraţie unilaterală, ci, pur şi simplu, de continuarea, pas cu pas, a acestui drum spre independenţă, în urma unui acord. Un moment important în perioada prereferendum a fost vizita pe care preşedintele sudanez Al Bashir a efectuat-o în Juba, viitoarea capitală a Sudanului de Sud. Atunci a lansat acest semnal clar că autorităţile de la Khartoum vor recunoaşte rezultatele referendumului. Încă din acel moment oricine îşi dădea seama care va fi deznodământul referendumului. Era un angajament extrem de important. Practic, ăsta a