Dar dincolo de această mentalitate, realitatea e că nici policlinici, nici cabinete nu prea există în mediul rural.

Sau nu sunt accesate. Nu există, să zicem, sâmbătă şi duminică şi pentru asta se încearcă să se facă acest contract cadru de către Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, pentru a impune permanenţa. Eu sunt un om care lucrează în spital, inclusiv la camera de gardă. Din 150 de prezentări pe zi, dacă sunt 10 internări serioase. Restul sunt chestii de policlinică sau pe care le poţi rezolva cu medicul de familie.

Cu toate acestea, spitalele aveau o „utilitate“ pentru oamenii din zonă. Asigurau un serviciu măcar pentru afecţiunile minore sau medii.

Eu cred că aceste spitale, nu ştiu situaţiile tuturor celor 67, aveau în primul rând o siglă pe care scria „spital“, dar ele nu făceau servicii medicale la nivel de spital. Se făcea un soi de protecţie socială sub sigla spitalului, a Ministerului Sănătăţii. Asta e realitatea. Şi rezistenţa asta de a elibera spitalul, de a te externa arată aceeaşi situaţie. Mai e ceva, până acum trei luni spitalele din România erau pline de gândaci, de pisici, infecte, cu o lipsă mare de medici şi asistente, care plecau în străinătate, aşa striga toată lumea. Şi, dintr-o dată, când s-a pus problema să le închizi, au devenit nişte zâne, toate au fonduri europene, peste noapte toate fac servicii de calitate şi toată populaţia din zona respectivă regretă că se desfiinţează spitalul, dar pe care nici ei nu-l accesau, în realitate. Dacă voiau un serviciu de calitate sau aveau o afecţiune mai gravă nu se duceau în spitalele acelea, ci tot la spitalul judeţean. Nu se înţelege un lucru: spitalele propuse pentru desfiinţare nu-şi mai meritau titulatura de spital, ca dovadă că 80% din cazuri erau redirecţionate. Majoritatea acestora au cheltuieli pe resurse umane de peste 90%. De unde mai au atunci bani pentru materia