Un influent devalizator de bănci îşi schimbă numele şi apoi dispare, chiar când trebuia încarcerat după o condamnare definitivă la şapte ani de închisoare. Între instituţiile abilitate, unele aveau rolul de a-l băga în puşcărie, altele de a-i bloca accesul la frontiere, iar altele de a şti în fiecare clipă unde-şi face veacul condamnatul. Între demnitarii statului român, cel puţin doi tac deja de aproape două săptămâni. Dată fiind anvergura galactică, sub aspectul averii şi influenţei pe care Dinel Staicu o exercita în lumea afacerilor, a justiţiei şi în cea politică, ministrul Justiţiei, Cătălin Predoiu, şi cel al Internelor, Traian Igaş, nu au considerat până acum oportun să se adreseze direct opiniei publice pentru a explica, in persona, mega-eşecul încarcerării fostului preşedinte al SIF Oltenia.

După alte atâtea evaporări, realmente şocante, precum cele ale lui Mihai Necolaiciuc, Omar Hayssam, Severin Tcaciuc, Nicolae Popa şi Ioana-Maria Vlas, miniştrii de resort continuă să considere că publicul din România nu merită ca un ditai demnitarul guvernamental să-i dea explicaţii pentru ceea ce s-a întâmplat în cazul Staicu şi nici dacă se pune sau nu problema vreunei sancţiuni pentru cei responsabili, altfel cât se poate de bine plătiţi din bani publici şi extrem de ofensaţi când sunt atinşi la drepturile nesimţite, precum pensiile speciale.

Între timp, fotografia eşecului justiţiei, serviciilor de informaţii şi poliţiei capătă o rezoluţie cu atât mai mare cu cât îi suprapunem portretul atât de strident al personajului care s-a strecurat mai eficient decât un anonim hoţ de găini.

Ei bine, viaţa şi opera lui Dinel Staicu s-au derulat aproape schizofrenic, în funcţie de capriciile istoriei recente. Înainte de 1989, a fost o perioadă miliţian. După Revoluţie a mizat, cu toate şmecheriile pe care le-a deprins anterior, pe cartea economiei de piaţă. În