Ţepeneag optează pentru romanul scris „în colaborare“, pentru formula unei literaturi hiperlucide, în care cititorul avizat este somat să-şi întrebuinţeze competenţele de lectură la maximum. Este, fireşte, metaliteratură şi abia în al doilea rând poveste. Titlul, Camionul bulgar, nu face decât să oglindească această ierarhie, punând în mod pervers în centrul cărţii personajul şoferului străin şi făcând, astfel, apel la imaginarul kitsch, la stereotipia etnică xenofobă a occidentalului, care vede în estic o brută misterioasă şi, evident, un formidabil amant pentru femeile vestice care-i ies în cale, ca în filmele marcate „x“. Povestea şoferului bulgar care conduce un camion prin paginile cărţii, din Bulgaria lui natală către Occident, adică nucleul epic al scrierii, nu e decât un ghem de clişee: să amintim că pe erou îl cheamă Ţvetan (pentru că, din toată literatura bulgară, la noi nu a ajuns decât Todorov, pe filieră franceză), că posedă o ceafă groasă (de sorginte eminesciană) şi că o bătrână a uitat la el în cabină, mai demult, o... umbrelă bulgărească, redutabilă armă de spionaj în Războiul Rece. Un astfel de personaj nu poate susţine un roman întreg, ci doar o parodie a acestuia. Şi, într-adevăr, istoria bietului camionagiu nu e decât o momeală. Neinteresant pentru scopul romanului, el piere, lichidat cu cruzime de narator „pe şoseaua naţională nr. 4, între Sézanne şi Goguin“. Dacă mai era nevoie de o confirmare a retrogradării epicului „pur“ la o treaptă ancilară în cartea lui Ţepeneag, aluzia livrescă ucigătoare lămureşte lucrurile.

Romanul este unul textualist, privilegiind deci devoalarea procedeelor narative, destructurând, cu orice ocazie, povestea pe cale să se înfiripe. Cartea sa este un „şantier sub cerul liber“, un teren de lucru, plin de praful şi zgomotul creaţiei, mai mult decât o construcţie unică şi monumentală. O ţesătură care se destram