Aşa şi cu reforma în sănătate, reorganizare, comasare, desfiinţare sau cum s-o fi numind ea. E necesară, atârnă deasupra noastră ca sabia lui Damocles, dar ne-a lăsat cu pacienţii în garaj. Puţini sunt cei care cutează, în faţa evidenţei numită Sănătatea made in România, această împletire aproape perfectă de (ne)profesionalism, altruism, nesimţire, hoţie şi politicianism, să nege utilitatea reformei. Adică, desfiinţarea unor spitale transformate în aziluri de noapte, reducerea costurilor circa 120 de spitale înghit 80% din banii alocaţi întregului sistem , coplata, refacerea asistenţei medicale de familie sau înfiinţarea unor cămine pentru bătrâni. Ceea ce ucide însă reforma, aproape orice reformă în România, este faptul că, nefiind asumată din interior, din vreo convingere sau vreun principiu, ci sub biciul FMI sau al UE, este făcută la plezneală, să iasă pe hârtie, să se închidă bilanţul, să nu ne prindă controlul. De aici, lipsa de strategie, improvizaţia, dezorganizarea. Îmi poate explica cineva de ce înainte de închiderea celor 67 de spitale nu s-a reglementat chestiunea centrelor permanente, a contractului cadru cu medicii de familie, astfel încât să nu rămână zone întregi complet descoperite, lipsite de asistenţă medicală? Sau de ce nu a fost, înainte, pusă la punct asistenţa de urgenţă?
Nu am să primesc răspuns din simplul motiv că el nu există. Aşa cum ministerul nu a fost capabil în două luni să pună pe hârtie şi să facă publice criteriile în virtutea cărora unele spitale se comasează sau se reorganizează şi altele nu, tot aşa nu poate oferi un răspuns la inexistenţa unei strategii în paşi, coerente. Nu poate, pentru că nu are în minister funcţionari profesionişti, care să suplinească ignoranţa lui Cseke Attila, şi pentru că nu-i pasă. Singura persoană perfect credibilă, a cărui competenţă este dincolo de orice întrebare, secretarul de stat
