Bucureştenii nu vor uita odiseea lăcaşului, translat pe şine pentru a fi cât mai bine acoperit de blocuri, după placul „conducătorului iubit“, care prin anii ′80 se manifesta ca un adevărat duşman al credinţei strămoşeşti. Inspecta în lung şi în lat şantierul noului cartier de blocuri de pe Calea Moşilor şi, dacă vreo turlă îi apărea la orizont, dicta măsuri de suprimare cu celebrele sale gesticulaţii care însemnau, cel mai adesea, culcarea la pământ. Cu adevărat apărată de Dumnezeu, Biserica Olari, plimbată pe şine când în sus şi când în jos, a rămas întreagă, spre bucuria credincioşilor, pentru care a fost întotdeauna neîncăpătoare.

Istoricul monumentului, poate insuficient popularizat de istoriile oraşului, se împleteşte cu acela al Bucureştiului. Biserica Olari, din vecinătatea Căii Moşilor, ilustrează astfel cât se poate de evident preocupările străvechi şi viaţa locuitorilor din vremea înălţării sale. Fiind amplasată în preajama unei străzi care furniza pământ artizanilor olari (str. Olari) şi a alteia, vestită ca târg (Calea Moşilor), biserica îşi leagă nu doar numele, dar şi tradiţiile de acelea ale locului. Astăzi, aceste tradiţii sunt reînviate graţie unor programe culturale de inspiraţie etnografică şi folclorică iniţiate aici de preoţii acestei parohii şi dorinţei enoriaşilor de a-şi regăsi identitatea pierdută în spaţiul bucureştean de obârşie.

Istorie şi credinţă

Biserica Olari a fost construită de Dumitraşcu Racoviţă Vel Vistier dimpreună cu Mihai Băcanul şi Iancu Căpitanul, cum stă scris în pisanie, la anul 1758. A fost la început mânăstire înconjurată de chilii, unde a funcţionat printre altele şi o şcoală. E realizată în plan clasic, tronconic, cu două turle octogonale şi un pridvor cu trei arcade. Simplitatea e cel mai important atribut al stilului ei arhitectural, de o măreţie implicită. În plină înflorire şi putere a duhovnici