Luni, 11 aprilie
Laura, e opt şi 10. Ai zis să te trezesc la opt, o aud pe maică-mea vorbind în timp ce bate discret în uşa camerei mele. Deschid ochii alene, iar primul gând care îmi trece prin cap e de ce bătrânica mea pisică nu m-am trezit deloc în noaptea trecută, deşi mai nou, indiferent de e zi sau noapte, plânge ca disperată după mâncare, din două în două ore. Pusi e la mine în cameră, doarme neîntoarsă. Bine că te-a lăsat şi pe tine să dormi, că ş-aşa ai un drum lung de făcut, comentează mama ca şi când mi-ar fi auzit gândurile. Se apucă să pună de cafea, iar eu intru la duş cu ochii cârpiţi de somn şi mormăind printre dinţi un neauzit “bună dimineaţa”.
De-abia după vreo juma’ de oră de stat sub duş sunt în stare să port, în deplinătatea forţelor fizice şi intelectuale, eterna conversaţie de dimineaţă de la cafea. Mă rog, eternă e cam mult spus deoarece chestia asta nu se întâmplă decât de un an încoace, de când mi-am dat demisia şi am început să beau cafea (fără legătură între ele). În dimineaţa asta discuţia se poartă în jurul unui subiect uşor morbid – “despre cât de frumos a murit bunicul meu cu toţi cei cinci copii lângă el”, pe care maică-mea îl reactivează ori de câte ori e să plec eu undeva. Îl ştiu pe de rost, i-l pot repeta la orice oră din zi şi din noapte fără să omit vreun cuvânt, dar o las să povestească pentru că ăsta e modul ei în care îmi spune că îi este teamă să nu păţesc ceva pe drum.
Drum care începe azi la Cluj şi se va termina marţi la Linz, unde voi lua parte la festivalul de film Crossing Europe. M-am acreditat acum vreo două luni, împreună cu prietena şi colega mea de breaslă Bianca, şi în sfârşit a venit vremea să plecăm. Cu noi vine şi Radu, iubitul ei, care ne va duce cu maşina până acolo, după care se va opri câteva zile la Salzburg. Plecatul ăsta mă bucură peste poate deoarece, de la ultima vacanţă la Praga,
