Substanţa elementară a naţiunii ăsteia este creştină, lucru evident în orice manifestare, fie ea de natură oficială ori comemorativă. Fibra poporului român, structura lui de rezistenţă sau, hai să o „lăsăm mai moale”, natura intimă ori laitmotivul spiritual este ortodoxismul. Am cunoscut romano-catolici, greco-catolici, români care nu se deosebesc prin nimic de pravoslavnicii mâncători de mici şi băutori de bere. Se miră unii şi alţii, într-o stupidă consternare, cum de încrederea românilor în Biserică (şi aici, iertat fie-mi păcatul dacă el există, eu cred că e vorba despre Biserica Ortodoxă) este atât de mare când, la tot pasul, poţi constata că preoţii sunt oameni pe care îi poţi atinge cu mâna. O explicaţie ar putea fi: credinţa ortodoxă înseamnă îngenunchere, dar nu în sensul robirii imbecilizatoare, ci în sensul cavaleresc al încrederii.
Gata, că m-a luat metafizica pe dinainte, m-a lovit valul gândirii ca un tsunami devastator. Ce vreau eu să spun este că alde noi credem în Dumnezeu în felul în care ne este El predicat de Biserica Ortodoxă, în special. Chestia asta are şi n-are legătură cu viaţa de zi cu zi. Pen’ că noi suntem, aşa, cam lumeţi. Adică Dumnezeu poate fi un bun partener de şpriţ, dar dacă face mofturi, pardon! S-ar putea ca unii să considere chestia asta ca fiind dacă nu o blasfemie, atunci măcar o decădere din drepturile de bun creştin. Dar eu cred că cei mai mulţi români creştin ortodocşi se raportează la Iisus Hristos ca la cel mai bun prieten. Cu care îşi permit multe. Îl mai sar din program câteodată. Îl provoacă la lucruri care, se ştie, nu Îi fac plăcere. Încearcă să-L şmecherească, da’ nu cu răutate, aşa, doar-doar o ieşi, ca la un rând de bere în plus. Îl „minciunesc”, dar niciodată nu-L mint cu adevărat. Sunt absolut sigur că majoritatea zdrobitoare a românilor s-ar cutremura numai la ideea ori aluzia că Ii
