Maiakovski avea un poem despre cît de mîndru e el cu paşaportul sovietic. Am simţit acea mîndrie cînd eram mic, mestecînd gumă mai tare decît cauciucul, bînd suc din borcane de trei litri şi purtînd în piept insigna de pionier cu chipul lui Vladimir Ilici, mic şi blond. Eram cei mai tari din Univers şi în apogeul Războiului Rece eu mă întrebam de ce nu scufundăm odată America. Dacă nu s-ar fi prăbuşit Uniunea Sovietică ca o roşie stricată, noi am fi fost o generaţie de descreieraţi, de demenţi clonaţi.
Dar am ratat paşaportul sovietic – al treilea, sau primul, din viaţa mea; nu mi-a părut rău – pentru că imediat în adolescentul din mine de atunci s-a trezit alt sentiment – mîndria de a fi român.
Îmi amintesc cum mi-am făcut singur un tricolor. Aveam doar material roşu şi alb. Aşa că am vopsit materialul alb în albastru şi galben şi a ieşit o frumuseţe de drapel. Pe care l-am pus pe casă. Îl am şi acum undeva în podul casei părinţilor mei. Mîndria s-a modificat, din păcate, în neputinţă, în umilire – în destin. „Eu vă vreau“ a fost mai complicat decît la Lăpuşneanu. Statul român m-a umilit de nenumărate ori, în nenumărate feluri. A fi român din Basarabia însemna a fi „frate“. „Frăţismul“ din start înseamnă ceva diferit.
Român, dar basarabean. Din cauza asta am fost expulzat din România, pentru şedere ilegală. A fost nevoie de o petiţie ca să devin cetăţean român. Pentru că statul român nu se uita la dosarul meu de redobîndire a cetăţeniei. E povestea paşaportului meu românesc. O prea lungă poveste.
Între paşaportul sovietic şi cel românesc se află paşaportul moldovenesc. Albastru, senin. Cu paşaportul moldovenesc ies din R. Moldova. În România intru cu cel românesc. Altfel aş putea fi expulzat şi din Moldova, ca român din România. Era cît pe ce s-o păţească Moni, soţia mea. Moldoveanul din mine încă are interdicţie în România. A mai rămas jum
