Emigrarea sau fuga din România este o temă pe care am auzit-o de cînd mă ştiu. Părinţii noştri vorbeau cu fervoare despre fuga peste graniţă („Să scapi dracului din căcatul ăsta de România!“), noi am vorbit despre ea cu aceeaşi înflăcărare, iar azi copiii noştri (mă rog, ai celor care au) discută la fel de îndîrjit despre plecarea la studii şi obţinerea unei slujbe peste hotare. De-a lungul a cîtorva generaţii, s-au schimbat doar termenii folosiţi – „fugă“, „emigrare“, „ieşire“ sau „plecare“ –, dar realitatea acoperită de vorbe e cam aceeaşi: România e o ţară din care românii pleacă.
E ceva profund greşit într-o ţară din care, de cîteva generaţii, dorinţa cetăţenilor de a scăpa de aici e mai mare decît dorinţa de a rămîne acasă. Fiindcă orice plecare e traumatizantă, într-o măsură mai mare sau mai mică, şi e un gest de curaj căci implică un risc serios. Un act de curaj disperat: nu e uşor să pleci de acasă.
Asta stîrneşte România, patria noastră frumoasă, cu oameni viteji, harnici, demni şi ospitalieri? Ţara cu munţi înalţi, ape limpezi, păduri întinse, lanuri bogate şi o bucată de ţărm de mare? Dorinţa de fugă? De trei-patru generaţii oamenii vor să scape de aici?
DE ACELASI AUTOR Îndrumător de lecturi În 1990 eram douăzeci şi cinci de milioane de cetăţeni români. Azi am mai fi, după ultimele date oficiale, în jur de douăzeci de milioane, iar în realitate, dacă ne gîndim cîţi români sînt plecaţi neoficial la muncă în străinătate (şi nu mai vor să se întoarcă), probabil vreo şaptesprezece-optsprezece. În douăzeci de ani, o ţară măricică a pierdut un sfert din populaţie. Da, parcă ar fi o ţară din care e bine să pleci. Am trăit într-o dictatură şi într-un stat democratic (original şi neoriginal), sub tutela Uniunii Sovietice, sub conducerea autocrată a unui lider naţionalist şi apoi ca membri ai Uniunii Europene, iar românii pleacă în continuar
