Propagandiştii regimului comunist ştiau cu precizie că ideologia sistemului funcţiona „la pachet“ cu un arsenal simbolic pe care trebuiau să-l cultive cu osîrdie. Lucrurile erau cît se poate de clare. Nimic nu putea exista în afara „packaging-ului“ stabilit cu precizie la Centru. Într-un anumit fel, dincolo de misiunea lor ideologică, propagandiştii Partidului Comunist funcţionau ca nişte ofiţeri de brand, responsabili cu păstrarea şi respectarea ordinii simbolice. În graba de a sări cît mai repede din barca vechiului sistem în cea a proaspetei democraţii, după 1989, „emanaţii“ noştri n-au pus mare preţ pe construirea unei simbolistici statale şi instituţionale care să înlocuiască vechea ordine. Bîlbîiala continuă şi azi, după douăzeci de ani, transformîndu-se, uneori, într-un delir ale cărui semne se pot vedea la tot pasul.

Miliţianul burtos şi caricatural, de acum douăzecişicinci-treizeci de ani, era subiect de banc, dar se pierdea în dimensiunea gigantică a unui sistem opresiv în care opulenţa simbolică funcţiona simultan cu inducerea unei frici generalizate. Imaginea lui, deşi era jalnică, nu se răsfrîngea asupra imaginii şi reputaţiei instituţiei pe care o reprezenta, pentru că puterea terorii generalizate alimenta continuu, ca o baterie nevăzută, rezistenţa simbolică a oricărei instituţii a statului totalitar. Miliţia nu putea fi gîndită, în vremea aceea, în termenii reputaţiei şi ai credibilităţii, pentru că nu se afla, în primul rînd, în slujba comunităţii, ci a statului comunist care o crease pentru a supraveghea şi ţine în frîu comunitatea. Un poliţist caricatural, acum, înseamnă cu totul altceva. La fel, un miliţian corupt, care se preta la găinării, în urmă cu treizeci de ani, făcea parte din imaginea generală a sistemului, nu putea decredibiliza Miliţia, pentru că pomenita instituţie nu avea nici o formă de vecinătate cu credibilitatea. În per