Comisia Europeană a solicitat Curții de Justiţie a Uniunii Europene, printr-o acţiune introdusă la data de 15 decembrie 2009, să constate că, prin neclasificarea ca arii de protecție specială (APS) a unor teritorii suficiente ca număr și ca suprafață pentru a asigura o protecție corespunzătoare a tuturor speciilor de păsări enumerate în anexa I la Directiva păsări1, precum și a speciilor migratoare care nu sunt menționate în această anexă, România nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul acestei directive.

În apărare, România a invocat o excepție de inadmisibilitate a acțiunii, motivând că obiectul acesteia ar fi fost modificat de Comisie în cursul procedurii necontecioase. Astfel, în scrisoarea de punere în întârziere, Comisia ar fi reproșat statului membru faptul că nu a comunicat lista APS, în timp ce în avizul motivat ar fi invocat desemnarea unor APS insuficiente ca număr și ca suprafață. Or, potrivit unei jurisprudențe consacrate a Curții, avizul motivat trebuie să se întemeieze pe aceleași motive care au fost invocate în scrisoarea de punere în întârziere.

România a susţinut că, întrucât Comisia a invocat pentru prima dată în avizul motivat caracterul insuficient ca număr și ca suprafață al APS desemnate, autoritățile române nu ar fi avut posibilitatea de a demonstra caracterul suficient al desemnării respectivelor arii în răspunsul lor la scrisoarea de punere în întârziere. Mai mult, în intervalul de timp dintre răspunsul la scrisoarea de punere în întârziere și avizul motivat, exista o stare de incertitudine cu privire la caracterul insuficient al desemnării realizate, astfel încât România nu a putut să își pregătească o apărare adecvată încă de la începutul fazei precontencioase.

Pe de altă parte, la mai puțin de două luni după ce a primit scrisoarea de punere în întârziere, România a transmis Comisiei, la 21 decembrie