Eurobarometrul special nr. 346, cercetare realizată în martie-aprilie 2010 şi raport publicat luna aceasta (lentoarea e caracteristică şi acestei instituţii europene), se intitulează „Noii europeni". Tema este incitantă, de actualitate şi - mai ales - de perspectivă. O dată cu relativizarea graniţelor, cu intensificarea circulaţiei oamenilor, a bunurilor şi a valorilor, identitatea naţională suferă şi ea un proces de relativizare: tot mai mulţi europeni sunt născuţi într-o ţară, dar trăiesc în alta, au legături de rudenie sau de prietenie în alte ţări, aspiră să-şi schimbe ţara de domiciliu.

Fenomenul e abia la început, el tinde însă să ia proporţii şi implicaţiile sunt greu de prevăzut. Conceptul central al raportului este cel de „conectivitate": oamenii au tot mai multe şi diverse legături cu alte ţări decât cea în care trăiesc. Acestea sunt clasificate în două categorii: cele „prin descendenţă"

(15% din europeni au cel puţin un părinte sau bunic originar din altă ţară) şi cele „prin deschidere" (oameni care şi-au format legături puternice cu alte ţări (muncesc sau studiază, au un partener de viaţă sau deţin proprietăţi în alte ţări, reprezentând 20% din eşantionul studiat). „Noii europeni" sunt persoanele cu nivel de conectivitate ridicat. Ei fac parte îndeosebi din categoria de vârstă 25-39 de ani, au un nivel de educaţie ridicat, cei mai mulţi se autodefinesc ca situându-se pe treptele de sus ale ierarhiei sociale. Tocmai de aceea spunem că tema este de viitor, aceştia fiind de regulă şi cei care „dau tonul", definesc tendinţele de evoluţie.

România este una din ţările în care fenomenul este, cel puţin deocamdată, relativ restrâns. Dacă ne uităm la ţările care au cel mai mic număr de cetăţeni născuţi în altă ţară, constatăm că în listă găsim ultimele state aderate: Bulgaria şi România (0%), Ungaria şi Polonia (1%), Cehia şi Slovacia (2%). De