● Alexandru Vakulovski, 157 de trepte spre iad sau Salvaţi-mă la Roşia Montană, Editura Cartier, 2010.
Cu Pizdeţ (2002), Alexandru Vakulovski are meritul de a fi inaugurat la noi romanul cu droguri în care personajul principal este dependent, trăieşte în irealitatea chimică imediată şi scrie despre asta la persoana întîi. Tot în această direcţie, dar cu mize şi dezvoltări narative diferite, au mai scris, de fapt, doar Dragoş Bucurenci (RealK, 2004) şi Vera Ion (Weekend cu mama. ControlAltDelete, 2009); alte două romane – unul mai vechi al lui Radu Paraschivescu (Balul fantomelor, 2000) şi unul recent, al lui Andrei Ruse (Dilăr pentru o zi, 2011) – au acţiunea plasată în mediile consumatorilor de droguri, protagonişti fiind însă poliţiştii care anchetează astfel de cazuri.
Revenind la Alexandru Vakulovski, Pizdeţ făcea chiar mai mult. Era primul roman alternativ adevărat de la noi (următorul a fost pe bune/pe invers de Adrian Schiop, apărut doi ani mai tîrziu), adică: atitudine anti-establishment, cultură underground (gangsta rap mixat cu trip-hop şi grunge), medii studenţeşti interlope şi amestecate etnic (mafia basarabeană a rakeţilor), limbaj obscen dus la extrem, argou & slang – teme, motive, referinţe şi limbaj inedite la noi şi pentru care atunci am folosit sintagma „existenţialism narcotic“. A urmat sequel-ul Letopizdeţ. Cactuşi albi pentru iubita mea (2004), plasat în acelaşi mediu studenţesc dominat de tentaţia evadării şi, implicit, a autodistrugerii prin băutură şi narcotice („aceste vize gratis la cer“), romanul construindu-se în jurul poveştii de dragoste a aceluiaşi narator Yo. Din păcate, ambele romane erau primitive şi schematice: femeile sînt curve, şcoala induce conformismul social, societatea manipulează, legile sînt nedrepte, statul e criminal, capitalismul e o hoţie, americanii – imperialişti ş.a.m.d., astfel că literatura lui Ale
