Anul trecut, aflîndu-mă într-o vizită literară în New Orleans, am fost forţat de propriile-mi prejudecăţi să dau un sens cuvîntului „patriotism“, cuvînt care, recunosc, îmi ieşise de-o vreme din vocabular – iar asta pentru că anii comunismului, dar şi excesul naţionalist ulterior îl încărcaseră cu o exaltare pe care mintea mea refuza s-o asume. Plecam însă în SUA cu gîndul la patriotismul „manipulat“ al americanilor, cu o uşoară superioritate, pe care acum o privesc jenat, legată de aşa-zisa superficialitate a trăitorilor de peste Ocean.

N-am să insist asupra discuţiilor cu diverşi americani, mi-ar ocupa spaţiul întregului text şi tot n-ar fi suficient. Mă voi referi numai la una dintre ele. Cea care m-a impresionat într-o asemenea măsură, încît am tot povestit-o, public sau cu prietenii, de-atunci şi pînă azi. O întîlnire cu un homeless, într-o după-amiază cu ploaie, în care ne-am nimerit amîndoi sub o copertină. Şi am vorbit pentru că altceva nu era de făcut.

DE ACELASI AUTOR New Orleans: poveşti şi povestaşi Renovez Eu et al. Iar în jumătatea aceea de oră, omul mi-a oferit un sens, de mult căutat de mine, pentru cuvîntul „patriotism“. N-a vorbit nici un moment despre măreţia Americii. Nici măcar nu-mi dau seama dacă m-au impresionat mai mult cuvintele sau gesturile lui. Am înţeles însă că vorbea, fără a realiza asta, despre patriotism, în momentul în care, dînd larg din mîini şi arătîndu-mi împrejurimile, a spus zîmbind: „Asta-i casa mea“. Tot despre patriotism l-am simţit vorbind cînd a schiţat cîţiva paşi de dans, spre a-mi arăta motivul pentru care n-ar părăsi niciodată New Orleans-ul. Şi-apoi, o bucată de patriotism a însemnat şi cerul pe care mi l-a arătat cu degetul, spunîndu-mi că, în majoritatea timpului, e suficient de bun ca acoperiş.

Pare patetic. Poate c-a şi fost puţin. Dar omul nu vorbea şi nu gesticula despre toate astea pentr