Am fost întrebat zilele acestea – şi m-am întrebat şi eu – cum se explică îmbulzelile isterice de la „reducerile“ din supermagazine, la care am asistat cu toţii în faţa televizoarelor. Sărăcia, „greaua moştenire“ a cozilor comuniste, mai recentele porniri de concurenţă sălbatică etc., toate acestea sînt departe de a da o explicaţie mulţumitoare. Am mai văzut îmbulzeli, dar nu în stilul acesta. Şi nu a fost una singură, să zici că a fost o „anflamare“ accidentală de „psihologia maselor“. M-am resemnat prin urmare, zicîndu-mi în sine mea că, uneori, prostia bate antropologia... Noroc că, în timp ce mă uitam siderat la scene de Fellini suburban, din marea tăvăleală s-a iţit un domn transpirat, şi-a aranjat puţin hainele şi a strigat în faţa camerei: „Nu e organizare, dom’le, ăştia ar trebui daţi în judecată!“.
Iată deci că a venit şi explicaţia: magazinele sînt de vină, pentru că nu au organizat haosul. Cîteva bătrînele din planul doi au dat din cap a confirmare: „aşa e, huo!“.
După ce am rîs cu poftă, am început să realizez că aveam de-a face cu expresia unui pattern mult mai răspîndit, care a început să organizeze reacţiile şi atitudinile societăţii româneşti în general. Mi-am adus aminte de vechiul banc cu cei doi pensionari din Cişmigiu, care privesc în tăcere cerul plumburiu. „O să plouă...“ zice unul după oarecare timp. „Mai dă-i dracu’ de comunişti!“ îi răspunde, prompt, celălalt. Cam aşa şi noi: orice ni se întîmplă, orice facem, orice auzim devin doar pretext pentru a ne exprima nemulţumirea şi a conchide că ăştia ar trebui daţi în judecată. Nu se ştie cine, nu se ştie de ce, dar e singura soluţie. Şi e evident.
– Masterul ăsta e o brambureală! îmi aruncă brusc în faţă, politicos, dar vădit dezamăgit, un student.
– De ce? mă neliniştesc eu.
– Păi, sîntem la mijlocul semestrului şi încă nu e clar nici programul, nici orarul...
