Există o întrebare la care nu am în fiecare zi răspuns. Nu e nici „Ce mai faci?“ ori „Ce-ai mai citit?“, ci una, dacă nu formulată, cel puţin retoric prezentă în aproape tot ceea ce mi se întîmplă: „De ce mai eşti în România?“. Ultima oară am auzit-o acum o lună, de la o mai veche studentă de-a mea, care urmează să plece cu o bursă în Franţa. M-am simţit flatată de faptul că vede în mine o persoană extrem de inteligentă – cum s-a exprimat în prima parte a frazei –, dar nu a fost un sentiment durabil, fiindcă a venit repede continuarea: „…aşa că, sincer, nu înţeleg… de ce mai sînteţi în România?“. Nu am un răspuns inteligent la această întrebare şi, mai mult decît atît, s-ar putea să se fi înşelat în privinţa mea şi a felului în care îmi gestionez viaţa. Ar avea dreptate să nu înţeleagă. Nu sînt un exemplu bun. Nu şi dacă mă gîndesc la viitorul individual al studenţilor mei. La cel colectiv, al ţării, am obosit să mă mai gîndesc. Pe patria mea, ca principiu colectiv, o mai pot privi în faţă doar ca să-i spun atît: „M-ai dezamăgit! Dar nu eşti numai tu de vină pentru asta, ci mai ales eu că te-am crezut şi am aşteptat“. Însă nu mă pot uita în ochii unui tînăr zicîndu-i: Rămîi! Ar trebui să am argumente oneste care să mă susţină într-un astfel de demers, şi, evident, nu le am.

DE ACELASI AUTOR La braț cu Marx, prin Berlin Călătorie prin lumile suspendate ale lui Leonard Cohen Sex, longetivitate şi închisoare Bibliografia lui Cohen La un secol de la naşterea lui Cioran, am recitit un capitol şi jumătate din Schimbarea la faţă a României. Pe de o parte, m-a enervat (aşa cum avea să îl stînjenească şi pe el la senectute) şi, pe de altă parte, m-a enervat încă şi mai mult tocmai pentru că, în unele observaţii, istoria pare să îi dea dreptate acum, la mai bine de douăzeci de ani de la Revoluţie şi de la prima mea lectură. Desigur, nu sînt de acord cu multe dintre