Interpretarea-standard, în anii ’80, a primului volum din Moromeţii lui Preda se construia în jurul lui Ilie Moromete, ţăranul „filozof”. Acesta, spre deosebire de Bălosu cel interesat de valorile materiale, era o natură contemplativă. El stătea pe stănoagă şi fumul ţigării lui se ducea, încetişor, în sus, într-un timp care încă avea răbdare cu oamenii. Pînă la urmă protagonistul cel liniştit tăia salcîmul (axis mundi), fapt ce anunţa simbolic destrămarea lumii sale.

Era în această interpretare datorată criticii generaţiei ’60 o replică dată comentatorilor din epoca realismului socialist care discutau Moromeţii exclusiv în grila luptei de clasă. Pentru criticii anilor ’50, lumea ţărănească românească nu putea supravieţui, istoric. Nu se înţelegea prea bine dacă aceasta era vina clasei ţărăneşti sau, dimpotrivă, a epocii burghezo-moşiereşti în care era asuprită. Cert era că lumea lui Moromete se apropiase, cu ultimele pagini ale romanului apărut în 1955, de scadenţă şi că timpurile noi aveau să rezolve contradicţiile structurale ale trecutului împovărător. (Cît de frumos le-au rezolvat, s-a putut vedea în Moromeţii, II.)

Prins la mijloc între cele două interpretări, una ideologizată, alta estetizantă, marele personaj al lui Marin Preda nu se lasă explicat convingător prin nici una. Căci el nu este un exponent finalmente sancţionat al epocii burghezo-moşiereşti, după cum nu e un „filozof” rural interesat exclusiv de spectacolul pur al lumii.

El apare ca un cap de familie amestecată şi conflictuală şi îl vedem asaltat încă din debutul romanului de probleme pe care trebuie să le rezolve. El şi nu altcineva. El are de plătit fonciirea, de achitat rata anuală la Bancă, de returnat o datorie către Aristide; pe el îl preocupă taxele de internat ale lui Niculae. Pe el îl urăsc tot mai mult fiii din prima căsătorie; la el aleargă Catrina şi fetele „ei”, să