Niciodată după al Doilea Război Mondial Franţa nu a fost implicată direct şi concomitent în două conflicte militare externe, cum se întâmplă azi în cazul Libiei şi al statului Cote d'Ivoire. Iar acest lucru l-a făcut preşedintele Nicolas Sarkozy, drept care cotidianul american „The New York Times" se amuza scriind că, mai nou, se constată o inversare a rolurilor deţinute pe plan internaţional de şeful Casei Albe, respectiv, de cel de la Elysee. De altfel, preşedintelui francez i se mai zice şi „Sarkozy-americanul", iar revolta din Libia şi luptele dintre trupele fidele lui Kadhafi şi rebeli i-au oferit acestuia un prilej excelent ca americanul ce zăcea în el să se trezească. În realitate, lucrurile sunt puţin mai complicate. Pe de o parte, poate ar trebui să plecăm de la mult citatul volum „Aceşti bolnavi care ne guvernează", în care Pierre Accoce şi dr. Pierre Rentchwick, cei doi autori, amintesc şi complexele uriaşe ale oamenilor politici de statură fizică mică. Dintr-o atare perspectivă, veleităţile şi ambiţiile lui Sarkozy nu fac excepţie. Având doar o experienţă ca ministru, şi ajuns rapid preşedinte al Franţei, spre deosebire de carierele bogate ale unor predecesori de-ai săi (Charles de Gaulle, Georges Pompidou, Valery Giscard d'Estaing ori Jacques Chirac), Sarkozy vrea să aibă cel puţin statura internaţională a primului inclus în paranteza noastră. Adică a acelui De Gaulle care a sfidat SUA; care a expediat sediul NATO de pe teritoriul Franţei; care şi-a retras reprezentanţii din comandamentul militar al Alianţei Nord-Atlantice; care, promotor al ideii unei Europe unite de la Atlantic la Urali, n-a ezitat să se ducă în vizită oficială la Moscova, în bârlogul bolşevic, şi apoi, în mai 1968, în România rebelului Ceauşescu.

În ce-l priveşte, Sarkozy a început cu Europa, unde se vrea un fel de locomotivă a ei, dar una care să meargă pe traseul pe care-l