„Unde ai fost, măi?“ sună vocea feminină uşor adormită, marcată de sesizabila răguşeală a somnului. Răspunsul vine cu un glas baritonal, demn şi uscat: „Plapor... Papol... Plapur... Prraporgexu treişpe“. „Unde măă?“ răsună vocea deja trezită şi evident amuzată. „Plapur...Plupor...“ începu ezitant şi demn acelaşi răspuns baritonal întrerupt de ţăcănitul unei brichete şi de şuieratul fumului tras în piept. „La crîşmă“ – veni scurt rezumatul. Vocea mică, feminină (acum trează şi şoptită) începe a spune ceva pe un ton egal şi deja neinteligibil. E trei dimineaţa. Un cuplu discută într-o bucătărie din oraş. Eu stau pe un perete al apartamentului vecin. Perii fini de pe trupul meu vibrează în tonalitatea vocilor de alături. Îmi trec picioarele din faţă peste cap, peste ochii mari şi faţetaţi. Îmi curăţ aripile. Am mîncat pe săturate şi, în semiîntunericul încăperii, mă gîndesc la toate cuplurile de oameni pe care le-am cunoscut.

DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă Timp Perechea în vîrstă. Şaptezecişiceva de ani fiecare. Patruzecişiceva de ani de căsnicie. O iubire caldă transformată acum mai degrabă în grijă. Îi văd la masă. Văd cum ea îi taie bucăţelele de carne mic-mic şi i le mută într-o parte a farfuriei. Să nu se amestece cu piureul. Lui nu i-a plăcut niciodată mîncarea amestecată. Gesturi fireşti, îndelung şi inconştient exersate, fără spectatori. Discută despre cărţi şi copii şi merg la piaţă împreună, braţ la braţ; o echipă formidabilă în căutarea unei brînze mai puţin sărate. Îmi place la ei. Nu mă nimeresc niciodată.

Tinerii care se văd abia seara tîrziu acasă. Ajung căpiaţi de oboseală şi rupţi de foame. Dialogul e scurt, eficient, un strict necesar de gesturi aproape milităreşti pune cap la cap o cină frugală. Copilul de vreo doi ani care stă peste zi ba cu bunica, ba cu vreo bonă îi ia de proasp